În orice discuţie despre turismul din România, indiferent dacă este la nivel de minister, autorităţi locale sau patronat, toată lumea se plânge că avem potenţial turistic neexploatat, că bulgarii ne fură turiştii, că nu ne vin suficienţi vizitatori să ne vadă Delta, Maramureşul, Litoralul şi Muntele. În realitate, la Predeal turiştii fac slalom pe gheaţă, printre maşini, la Gura Humorului pietonii merg pe şosea până la telescaun, la Mamaia şi Năvodari fac plajă la umbra hotelurilor, iar la Braşov turul oraşului e marcat cu fecale de câine.
În România turistul e abuzat la tot pasul, călcat în picioare, tratat ca un fraier numai bun de muls de bani şi apoi de lăsat în voia sorţii. Infrastructura (hotelieră, rutieră, saniatară etc.) e la pământ. Autorităţile sunt incapabile să gestioneze fluxul de turişti existent, dar îşi doresc întotdeauna să atragă şi mai mulţi.
În una din muultele mini-vacanţe din ultimul an, am ajuns la pârtia Ariniş din Gura Humorului – una din multele investiţii pentru care Elena Udrea şi-a luat înjurături şi pumni în cap, pentru că – zic gurile rele – ar fi fost o risipă de fonduri publice. Risipă sau nu, pârtia a pus Humorul pe harta turismului. Iar plimbarea cu telescaunul face tot banii – mai ales că acest telescaun nu a intrat pe mâna vreunei firme a lui George Copos, deci o tură costă de vreo cinci ori mai puţin decât la instalaţiile de pe Valea Prahovei. Plimbarea cu telescaunul, pe deasupra pădurii şi cu peisajul superb în fundal, e ca o vizită în Paradis. Până la telescaun, însă, rişti să ajungi de-a dreptul în Paradis, pentru că proiectanţii şi beneficiarii investiţiei au omis realizarea unei căi de acces pietonale între parcare şi instalaţia pe cablu. Drumul de circa 100 de metri trebuie parcurs pe şosea, cu riscul să fii luat pe sus de o maşină. Emoţiile din telescaun sunt nimic pe lângă emoţia încercată când pe lângă tine trece un ATV cu motorul turat la maxim!
La Humor, te omoară prostia omenească. La Predeal – nesimţirea. Acum 10 ani, la Clăbucet se ajungea pe un drum scurt ce pornea din şoseaua naţională. Şi acum tot pe acolo se ajunge, doar că între timp pe marginea drumului au răsărit zeci de pensiuni, restaurante şi hoteluri, construite până în buza asfaltului. Rechinii imobiliari au întors banul cu lopata, smintiţii din Primărie au dat autorizaţii cu fundul, nu cu capul, iar turiştii au fost lăsaţi să se strecoare pe un trotuar de 0,5 metri, care pe alocuri e ocupat de maşini parcate sau de dughenele „investitorilor”. Iar din punctul în care drumul coteşte către Clăbucet, mini-trotuarul se evaporă şi oamenii trebuie să îşi croiască drum prin nămeţi, pe gheaţă, pe sub acoperişuri lângă care scrie „Atenţie! Cad ţurţuri!”, sau pe stradă. Nici cu maşina nu e mai uşor – abia e loc să treacă două una pe lângă alta, iar drumul către est, care ar fi putut fi dezvoltat să descongestioneze traficul, se înfundă – previzibil – într-un alt cartier de vile şi vilişoare.
În Deltă, în fiecare an auzim acelaşi refren – loc mirific, potenţial extraordinar, neexploatat nici la 1%. Refrenul pe care nu în cântă nimeni din Turism este acela că în Deltă nu există niciun spital. Dacă ai păţit ceva grav, ori ajungi la Tulcea – şi de aici cu elicopterul la Constanţa – ori dai colţul. Cum la Spitalul Tulcea secţia de pediatrie este în moarte clinică, pentru micuţi mersul în Deltă e „risky business”. În Deltă se braconează şi se campează ca-n codru, trei sferturi din pensiuni şi hoteluri au canalizarea direct în Dunăre, pe apă curg mai multe PET-uri decât pe lina de producţie a unei fabrici de bere. Dar cel mai rău e că, în caz de ceva, nu are cine să îţi dea măcar un Paracetamol. Acum doi-trei ani, în Deltă fiind, mi s-a agravat o infecţie cu care venisem de acasă. Un nene de treabă m-a dat la mal, apoi am mers 10 kilometri – jumate la ocazie, jumate pe jos, şi am ajuns în stare de zombi la uşa unuia din cele două-trei „centre de primire a urgenţelor” din Deltă. Unde nu am fost primit de nimeni, căci doctorul îşi luase tălpăşiţa, lăsând numărul de telefon lipit pe uşă. După o scurtă (şi inutilă) discuţie telefonică cu el, m-am dus la farmacie, am vrăjit-o pe farmacistă să îmi dea ilegal nişte antibiotice, iar după două zile în care am fost mai mult mort decât viu, m-am pus pe picioare. Turismul local a avut de câştigat – întrucât nu mai eram în stare să mă târăsc înapoi la bordeiul pescăresc din inima Deltei, am bolit la una din pensiunile cu piscină din Murighiol. De asemenea, mi-am cumpărat din localitate un schimb de haine, o pastă şi o periuţă de dinţi…
Dacă tot vorbim despre cum ne batem noi joc de turişti, nu putem să nu ajungem şi la Perla Litoralului – Mamaia. În Mamaia, e nevoie acum să se lărgească plaja. În parte, pentru că zeci de hectare de nisip au dispărut sub hoteluri, blocuri de apartamente, cluburi de fiţe, săli de nuntă şi alte magherniţe. În sezon, când dă o ploaie, mai bine îţi faci un castel de nisip şi te îngropi în el. Pe şosea, cei 4-5 km cât are Mamaia pot fi parcurşi în 45-60 de minute. Drumul către Năvodari – lărgit în fine acum doi ani – nu serveşte la nimic, pentru că a fost proiectat cu fundul, fiind ticsit de giratorii, intersecţii cu străzi laterale şi restricţii de viteză. Colac peste pupăză, pe marginea lui s-a dezvoltat – haotic, bineînţeles – noua staţiune Mamaia Nord – Năvodari. Şi aici, imobiliarele au venit pe primul loc, iar confortul şi siguranţa turistului – pe niciun loc. Strada din lungul plajei abia are o bandă, gardul hotelurilor/blocurilor e construit în buza asfaltului, iar de la balcon poţi să îţi dai mâna cu vecinul din imobilul alăturat. Din plajă au mai rămas pe alocuri abia 50 de metri, iar regimul de înălţime aberant face ca de la ora 3-4 soarele să dispară în spatele blocurilor. Zonele comerciale sau de entertainment sunt aproape inexistente, tot ce poţi să faci este să te plimbi pe esplanadă şi să te miri cum s-a putut să faci o staţiune de la zero, fără imobile sau drumuri existente, şi totuşi să o greşeşti!
Să nu uităm şi turismul urban. La Braşov, de pildă, se organizează tururi ale oraşului, în două variante: 1. Cu un minicar rebegit în care un nene mut ca un peşte te învârte – contra unui tarif piperat – pe străzile din fundul oraşului vechi. Minicarul are două vagoane, iar încălzirea – care vine de la nişte aeroterme înfipte sub scaune, improvizat şi cel mai probabil fără nicio autorizaţie del a RAR, e opţională. În sensul că e după cum optează nenea să îi dea drumul sau nu – deci nu recomand în sezonul rece. 2. La pas. Sunt şi tururi cu ghid, organizate de ONG-uri locale. Traseul ajunge la un moment dat pe strada George Coşbuc. Cum de la Poarta Ecaterinei, pe George Coşbuc şi până la Bastionul Ţesătorilor se întinde una din puţinele zone verzi din oraşul vechi, zona e frecventată şi de posesorii de câini, care câini au o producţie estimată statistic de câteva sute de răhăţei pe zi. Din care o însemnată proporţie sfârşeşte pe iarbă, sau pe trotuar. Vă place istoria? Forte frumos, dar atenţie pe unde călcaţi!
Încă de pe vremea lui Ceauşescu, când vine vorba de turism, ne lăudăm cu ospitalitatea românilor. Care ospitabilitate nu include, se pare, o şosea largă, un trotuar sau un WC curat, siguranţa unei asistenţe medicale adecvate etc., de parcă toate astea nu ar depinde de acelaşi neam, pretins ospitalier. Nu avem autostrăzi, nu avem spitale, nu avem mai nou nici trotuare (curate sau nu). Dar uite ce ospitalier e românul!
Un articol de Răzvan PETRE
Foto – Turul Braşovului e plin de capcane
