Toți „experții” care colindă platourile tv din România pentru a-l picta pe Putin în culorile iadului și pentru a cere vehement ca NATO să intervină pentru apărarea democrației ucrainene ar trebui întrebați un lucru: Ar fi bucuroși să-și trimită copilul, soțul, fratele să lupte în războiul din Ucraina?
În privința intervenției militare ruse în Ucraina, un lucru este cert – este o agresiune a Rusiei, una pe care Putin și-a asumat-o public. Responsabilitatea și vina pentru acest război sunt integral în seama liderilor ruși. Un alt lucru cert este acela că partenerii vestici ai Ucrainei au pus și pun în continuare paie pe foc: Acțiunile și poziționările oficialilor din țările NATO au întărâtat Rusia și deși tentativa lor de a-l potoli pe Putin prin amenințări a eșuat lamentabil, ei aplică în continuare aceeași tactică ineficientă și garantată a avea efecte din cele mai rele. În fine, pe fodul acestui duel al declarațiilor belicoase, al sancțiunilor și al operațiunilor militare, Ucraina e distrusă, viețile și siguranța a milioane de ucraineni sunt puse în pericol.
Din multe puncte de vedere, conflictul din Ucraina este unul stupid. Extinderea NATO până la granița Rusiei, prin integrarea Ucrainei, e un obiectiv irealizabil. Dacă NATO ar fi dat curs cererii lui Zelinski și ar fi primit Ucraina în alianță peste noapte, Zelenski ar fi putut atrage ușor NATO într-un conflict cu Rusia, eventual pentru recuperarea teritoriilor din Donbass, în care armata ucraineană nu reușește să intre, de 8 ani. Tocmai pentru a preveni asemenea evenimente, una din cerințele esențiale ale aderării este ca țările candidate să nu aibă revendicări teritoriale și dispute de graniță cu vecinii. României i s-a impus această prevedere, unul din rezultate fiind că am renunțat pe vecie în favoarea Ucrainei, la Insula Șerpilor, la Ismail, Cahul și Bolgrad, la Bucovina de Nord și chiar și la Herța – teritoriul care nu este prevăzut înafara granițelor României nici măcar în urma vreunui dictat, darămite tratat.
Or, cu Crimeea încorporată în Rusia și cu disputele asupra provinciilor din est, Ucraina nu ar putea trece în veci acest test, iar simplul refuz al Rusiei asupra provinciilor disputate ar putea bloca teoretic pe vecie aderarea Ucrainei la NATO.
Nici din punct de vedere militar conflictul nu are sens. Ucraina are un teritoriu vast și o armata foarte mică – abia 125.000 de soldati, relativ prost instruiți, prost dotați, cu un moral jalnic și – cel mai important – risipiți care încotro. Atacatorii ruși au elementul surprizei, iar apărătorii ucraineni trebuie să facă eforturi supraomenești pentru a putea pune la un loc 2-3 divizii în calea lor. În plus, singurul capitol la care pe hârtie ucrainenii au superioritate e cel al rachetelor – foarte utile în atac, dar aproape inutile într-o acțiune defensivă. Toate acestea ar trebui să fie bine cunoscute de ruși care (chiar admițând că nu au servicii secrete la fel de performante ca vesticii) se pot baza pe un număr însemnat de ucraineni care se consideră ruși și care pot livra informații de la fața locului. De partea cealaltă, SUA și alții au cerut de acum o lună evacuarea conaționalilor – semn clar că întrevedeau pentru armata ucraineană o soartă similară cu cea a armatei guvernamentale afgane, lăsată singură de americani în fața talibanilor.
În aceste condiții, singura soluție pentru criza ucraineană ar fi trebuit să fie, de la început, cea diplomatică. Însă, ca niște căpiați, toți cei implicați nu au făcut decât să escaladeze și să provoace. Rușii au masat forțe pe graniță. Țările NATO au trimis trupe pe flancul estic. Președintele Zelinski a cerut primirea în alianță, punând NATO într-o situație imposibilă – dacă refuzau direct picau de lași care abandonează prietenii la necaz, dacă ziceau Da, se puneau practic pe picior de război cu Rusia. Recunoașterea separatiștilor din Donbass ar fi trebuit să fie ultimul semnal că Putin nu va ceda la amenințări. Cu toate astea, SUA și Germania au escaladat din nou tensiunile, punând stop proiectului Nord Stream – gazoduct realizat 100%, prin care rușii puteau să pompeze de mâine gaz către Europa. Amenințat către arma sa cea mai strategică – energia – Putin a ridicat miza, dând lumină verde operațiunii militare.
În continuare, toți actorii implicați – politicieni, militari, presă – de ambele părți ale baricadei, pun paie pe foc. Zelenski cere implicarea NATO și cere populației din țările NATO să pună presiune pe politicieni. Putin, după ce declară că îl recunoaște pe Zelinski ca potențial partener de dialog, cere armatei ucrainene să înlăture „drogații și naziștii” care conduc țara. Zelenski ne anunță că rușii au pus mâna pe Cernobil – ideea de fundal fiind aceea că dacă scapă radiații și ajung peste Polonia de exemplu, acesta ar putea fi un „casus belli” pentru NATO. Mai mult, un general NATO opinează că, dacă rușii opresc curentul în Ucraina și asta provoacă stricăciuni în rețeaua electrică a României sau Poloniei, acest fapt se poate interpreta ca un atac la adresa acestor țări membre NATO – o trăznaie extravagantă, dar care în actualul context e o grozăvie.
La noi, pe toate posturile, de la ProTV la Rock FM, Putin e prezentat ca fiind un dezaxat megaloman și criminal. În România asta nu e o problemă – suntem țara în care politicieni care se acuzau ieri unii pe alții că sunt „ciuma roșie” și „febra galbenă” sunt astăzi politicoși parteneri. Ironia presei românești este că – sunt 100% sigur – toți cei care ațâță ideea unui război cu Rusia, dacă ar fi întrebați de 23 august 1944, ar declara că atunci a fost un act pragmatic și eroic al regelui Mihai, întrucât războiul cu URSS ar fi dus la pierderi de vieți și distrugeri. Belicoșii de azi sunt iubitorii de pace de mâine, înjurăturile lasă brusc locul strângerilor cordiale în brațe, violența și extremismul abundă – mai ales în limbaj – și se pot metamorfoza peste noapte în pace și iubire.
Din păcate însă, același ton belicos se regăsește și în dezbaterile din SUA, unde „experți” adesea cu interese în zona industriei de apărare sunt invitați zilnic la tv pentru a-l demoniza pe Putin și pentru a cere intervenția NATO în sensul opririi acestui „atac împotriva democrației”. Practic, la fel cum Biden l-a băgat în corzi pe Putin cu Nord Stream 2, presa din SUA îl bagă în corzi pe Biden, spunându-i: „Putin e un terorist nebun, iar cu nebunii nu poți negocia”.
Unul din efectele nefaste ale aventurii ruse în Ucraina este perpetuarea politicilor extremiste și opresive din ultimii doi ani. Atenția fiind acum pe Putin, toți liderii europeni și americani care au sugrumat libertatea popoarelor lor scapă basma curată, ba unii pot chiar să pozeze în eroi. Cenzura și excluziunea care erau până mai ieri direcționate împotriva „conspiraționiștilor și anti-vacciniștilor” sunt acum direcționate în sensul combaterii „dezinformărilor Rusiei”. Deunăzi, Dacian Cioloș a cerut blocarea accesului Sputnik și Russia Today, pe principiul – Împotriva celor pe care îi desemnăm ca dictatori, trebuie să luptăm cu mijloace dictatoriale și neconstituționale! La două zile distanță, EU a pus în practică această recomandare. Sociologi preocupați au luat la colindat posturile radio-tv, pentru a cere blocarea „dezinformărilor rusești”. Spre deosebire de aceștia, eu chiar știu cum arată și cum funcționează „dezinformarea rusească”: În special pe rețelele sociale, de ani de zile liderii ucraineni sunt prezentați ca fasciști, fiind date citate reale, sau scoase din context, sau fabricate. În același timp, pe mass media și rețelele de socializare din Rusia sunt prezentate pe larg și uneori exagerate dramele populației din Donbass, ale cărei case, grădinițe și spitale au fost în ultimii 8 ani ținte nefericite ale bombardamentelor armatei ucrainene. În mare, toate aceste manifestări ale „dezinformărilor rusești” sunt direcționate către publicul din Rusia, la fel cum discursurile lui Putin despre lideri presupus fasciști și drogați sunt destinate Rusiei și cel mult ucrainenilor pro-ruși. În România și în Europa nu există un pericol real al dezinformării Kremlinului, iar dacă în presă se strecoară relatări incorecte sau care omit dinadins prezentarea ambelor fețe ale unei povești – ele sunt de cele mai multe ori în sensul demonizării lui Putin.
Dincolo de gesturi simbolice – sancțiuni, cenzură, închiderea spațiului aerian – multe din țările europene au început să trimită arme spre Ucraina. Militar, această inițiativă e zero barat: Întotdeauna e de preferat ca armele să fie trimise în timp de pace, pentru ca adversarul să se teamă să atace un oponent de care știe că acum este bine înarmat. Totodată, în toiul conflictului, e foarte greu să distribui armamentul către soldații aflați pe linia frontului (uneori înconjurați de inamic), iar militarii care primesc armamentul nu au de cele mai multe ori niciodată experiență în utilizarea lui – și în niciun caz timp să învețe acum. În schimb, oferirea de arme unei țări aflate în război reprezintă o implicare indirectă în conflict. Cunoscându-i reacțiile anterioare ale lui Puțin, această sfidare la limita implicării în război nu va determina, cel mai probabil, extinderea războiului. În schimb, ea va fi atent notată de liderul de la Kremlin, ca un precedent și o scuză. Deja, Puțin a invocat în apărarea sa bombardarea Serbiei de către NATO în timpul războiului din Kosovo și invadarea Irakului de către coaliția condusă de americani (pentru înlăturarea lui Saddam și eliminarea armelor de distrugere în masă – care nu existau). Cei ce trimit arme stabilesc acum un precedent periculos, iar la următoarea acțiune la care probabil vor lua parte și soldați români nu ar trebui să fim surprinși că Rusia trimite pe față rachete cu care să fie doborâte avioanele aliate.
Și mai periculoasă este situația Moldovei. Deja, în Pravda au apărut articole privind faptul că Moldova ar fi permis survolarea sa de către avioane NATO și că în urma discuțiilor cu departamentul de stat al SUA guvernul Moldovei ar fi pus la dispoziție aeroportul de la Mărculești pentru transferul de arme către Ucraina. Deocamdată, pare a fi o petardă de presă din partea oficiosului Partidului Comunist Rus, care are o miză politică importantă în Moldova. Însă dacă măcar o parte din afirmații se verifică și dacă informațiile sunt luate în considerare de administrația lui Puțin, neutralitatea Moldovei e pusă în discuție. Iar Moldova – la fel ca Ucraina – nu este o țară NATO…
Din fericire, există un om care poate pune capăt războiului – Joe Biden. Din nefericire, el până acum nu a dat vreun semn că e capabil să ia decizii de capul lui. Spre deosebire de majoritatea lucrătorilor de presă din România, eu am citit ultimele discursuri ale lui Putin, direct de la sursă – administrația prezidențială rusă. Din acestea se desprinde clar faptul că Putin nu are o problemă așa de mare cu Ucraina, cât are cu SUA. Putin se plânge de atitudinea deloc conciliantă a liderilor americani, de împingerea de către aceștia a granițelor NATO (contrar angajamentelor anterioare), de implicarea SUA în schimbarea de regim de la Kiev, din 2014, și în politica Ucrainei de atunci încoace.
Jocul este între Rusia și SUA, iar miza este Europa. Cu Nord Stream 2 finalizat și dat în folosință, 80% din gazul din Europa ar fi rusesc, iar țări ca Germania, care ezitau deja să intre în conflict direct cu Rusia, ar fi avut un motiv mult mai puternic să iasă din sfera SUA. Putin vrea să se pună în capul mesei, iar SUA se opune, atât pentru că asta ar însemna scăderea influenței americane, cât și pentru că noua hegemonie rusească ar putea să destabilizeze și să distrugă Europa.
Joe Biden ar putea dezamorsa conflictul, cerând retragerea imediată a trupelor rusești, în schimbul garanției că Ucraina va merge în neutralitate și nu va fi primită în NATO. Putin nu e nici pe departe nebunul descris de presă – o atare ofertă l-ar priva de principalul motiv al atacului și de orice legitimitate a intervenției sale în Ucraina. În schimb, Biden, împins de la spate de corul celor care cer război, se ține tare pe poziția de forță care ne-a adus pe toții în pragul unui conflict nuclear. Probabil speră că rușii vor ocupa curând Kievul, că își vor atinge astfel obiectivul și că se vor retrage. Sau că Puțin va realiza că majoritatea ucrainenilor nu au aceeași viziune ca el – că ucrainenii sunt niște ruși rupți de la sânul mamei – și se va retrage. Din partea sa, Biden va menține restricțiile economice care amână, cel puțin acum, pericolul hegemoniei energetice a Rusiei. Și va salva aparența de a nu ceda la ceea ce el numește „șantajul lui Putin”.
Este, așadar, un imens joc de șah la nivel european și planetar. Cum se va termina și cine îl va câștiga – nu știu. Dar știu cine îl pierde deja – în primă fază, pionul ucrainean a fost sacrificat. Va urma și nebunul România, pe care analiștii și influecerii îl asmut într-un conflict fără miză pentru noi?
Un articol de Răzvan PETRE
Foto deschidere – sursa Misiunea OSCE în Ucraina. Licență Creative Commons
P.S. – În încheiere, după Louis Armstrong, am pus un clip al jurnaliștilor independenți britanici de la UnHerd. Interviul include o analiză a situației care a dus la război, și la felul greșit în care presa, atât cea centrală a statelor euro-atlantice, cât și cea independentă, au interpretat greșit escaladarea ce a precedat conflictul. Nu este o analiză perfectă, dar este mult mai echilibrată decât 99% din cele pe care le puteți vedea la televizor zilele acestea.
