Timpul discutării strategiilor a trecut. Acum se pun la punct ultimele amănunte, iar într-o lună vom fi deja în campanie electorală. În aparenţă, alegerile de la 30 noiembrie vor fi radical diferite de cele de până acum. Avem alegeri uninominale, aderarea la NATO şi cea la UE sunt capitole închise, produsul intern brut este de două ori mai mare decât cel din 2000. În ciuda crizei mondiale, România merge, din ce se vede, într-o direcţie bună. Teoretic, aceste argumente ar trebui să facă din campania ce urmează una specială, una în care candidaţii să lase departe promisiunile utopice, lăudăroşenia ieftină, văicăreala studiată şi porcăiala generalizată, şi în care să domine discursurile constructive.
Un articol de Răzvan PETRE
Din păcate, semnele ce se arată până acum nu sunt cele ale normalizării discusului politic. Avem, pe de o parte, nişte „realizări”. Glorioase, chiar, aş putea zice… Este vorba de intrarea în UE, de dezvoltarea economică, de votul uninominal, de creşterea pensiilor şi a salariului minim pe economie. Rând pe rând, partidele principale vor afirma că aceste realizări li se datorează lor şi numai lor – liberalii şi le vor revendica din postura de partid guvernamental, liberal-democraţii din postura de moştenitori de drept ai Alianţei D.A., iar social-democraţii din postura de iniţiatori ai proiectelor legislative.
Pe lângă acestea, mai avem şi niscai neîmpliniri – corupţia, nivelul de trai scăzut prin comparaţie cu UE, autostrăzile inexistente şi altele. Probleme mai vechi decât cultura politică românească, care vor fi puse pe tapet şi înainte de alegerile de la 30 noiembrie, fiecare din partide dând vina pe celelalte. Practic, exceptând diversiunea PD-L cu Parlamentul Unicameral (care se vrea un fel de „Votul uninominal, partea a II-a”), nu vom avea nimic nou în campanie.
Şi asta în condiţiile în care a rămas o serie întreagă de subiecte neabordate de nimeni, cum ar fi reducerea reală a fiscalităţii şi a birocraţiei pentru impulsionarea economiei, controlul poluării, reformarea structurii serviciilor sociale şi sanitare, o strategie coerentă de reducere a numărului deceselor datorate bolilor cronice şi accidentelor rutiere (probleme majore ale României, din cauza cărora se investesc sute de milioane de euro anual, în simpozioane, campanii în mass media şi studii fără finalitate), sau, de ce nu, ridicarea nivelului de civilizaţie al cetăţeanului român la nivelul UE. S-ar putea merge până acolo unde să se promită lucruri mici, dar utile şi realizabile – un management mai eficient al populaţiei de urşi, linie albă continuă pe marginile tuturor drumurilor patriei, sau achiziţionarea unui elicopter medical pentru fiecare judeţ al ţării.
Ce aţi spune dacă un candidat pentru parlament, în loc să vă ceară votul, v-ar cere să nu-l mai claxonaţi aiurea în trafic? Sau să nu lăsaţi gunoaie în urma dumneavostră, la picnic? Dacă v-ar cere să fiţi mai toleranţi, mai înţelepţi, mai civilizaţi? – Ar fi, poate, ca un fel de Nea Spirache din „Titanic vals”, care se adresează mulţimii: „Oameni buni, nu mă votaţi!”
Eu unul, dacă aş candida, v-aş cere un singur lucru – un mic element al unei civilizaţii un pic mai avansate decât a noastră. Este vorba de o scrumieră din genul celor folosite pe terasele spaniole de la ocean. Acolo, întrucât suflă vântul tot timpul (ca şi pe litoralul nostru, de altfel…) scrumierele obişnuite au fost înlocuite cu unele acoperite, cu un orificiu in mijloc şi puţină apă înăuntru, care nu permit scrumului să se împrăştie. Dacă aş fi pe listă, nu v-aş cere votul, ci doar acest martor al unui trai mai civilizat. O scrumieră mică pentru mine, dar un salt uriaş pentru România. Poate prea uriaş.
