Reinaugurat cu mare fast de Ziua Dobrogei, anul trecut, Edificiul Roman cu Mozaic din Constanța arată deja semne de degradare la lucrările proaspăt recepționate. Rămas principal obiectiv turistic al orașului (după închiderea pentru reparații a Muzeului de Istorie și Arheologie), obiectivul e ca o carte de vizită îndoită și ilizibilă a Constanței – exponate puține, zone inaccesibile, practic o hală cu un mozaic fără explicații și context în mijlocul ei. Dacă starea și organizarea mozaicului sunt sub standarde, dotările depășesc necesarul: În sala mozaicului au fost montate mai multe dezumidificatoare de apartament, inutile și ineficiente, o cheltuială de mii de lei aruncați pe apa Sâmbetei.
Feștelit la șase luni de la inaugurare
Procedura de renovare a Edificiului cu Mozaic a debutat oficial în anul 2018. Din cauza birocrației excesive ce caracterizează domeniul obiectivelor culturale, până în 2022 nu s-a renovat un centimetru din imobil. Edificiul a fost închis pentru reabilitare în 2022, iar după trei ani de lucrări, investiția a fost inaugurată pe 14 noiembrie 2025.
La șase luni de la redarea obiectivului în folosință, Edificiul prezintă deja semne de degradare: Pe latura sudică, pardoseala este umflată și scorojită – practic, ori soluția constructivă și materialele au fost prost alese, ori obiectivul nu a fost întreținut corespunzător. Cert este că podeaua arată deja jalnic, iar un turist care vizitează pentru prima dată Edificiul ar putea suspecta că e vorba de un obiectiv care are nevoie urgentă de reparații (nu de unul care e proaspăt inaugurat). Ironia supremă: mozaicul roman, vechi de 1.800 de ani, e bine-mersi, în timp ce tencuiala de alături, renovată de ai noștri acum șase luni, e deja harcea-parcea.
Au uitat să renoveze dotările și ambianța dușmănoasă
Per ansamblu, Edificiul cu Mozaic arată ca un obiectiv proaspăt jefuit de vandali: O hală mare și goală, în care singurul exponat e podeaua (și aia umflată și scorojită, pe alocuri). Comparația cu fotografiile de la inaugurarea inițială de acum 60 de ani e șocantă: Un obiectiv de clasă mondială, magistral atât prin numărul de exponate cât și prin estetica spațiului muzeal, ajuns acum o epavă… proaspăt renovată!
Din zecile de amfore, ancore și alte exponate ce împodobeau cândva cele două galerii ale Edificiului, abia au supraviețuit în expoziție câteva – și acelea fără explicații, montate pe suporturi descompuse, cu etichetele și numerele de inventar atârnând prostește la vedere, asemeni unei expoziții de cârnați dintr-un târg uitat, de provincie. În era internetului și a prezentărilor multimedia, singurele informații pentru turiștii Edificiului vin sub forma unei cărți de 60 de pagini, pe care aceștia ar trebui să o citească integral pentru a înțelege obiectivul vizitat.
Prea mici pentru un obiectiv atât de mare
Dând turul Edificiului, am reușit să identificăm un singur exponat care avea alăturată explicația – și aceea doar în limba română și datând probabil de la inaugurarea inițială din 1970. Sub un guguloi de piatră și zgură, pe un plastic înnegrit de timp, abia se mai poate citi „Bolta 3 (ca)reul (…) și 46, AMFORE cu piroane”. Textul e șters, cu multe litere lipsă, pare mai degrabă o indicație arheologică decât una pentru vizitatori, și – cel mai important – e doar o urmă a frumoasei expoziții de odinioară (se menționează „amfore”, la plural, dar alături nu mai există niciun vas, ci doar conținutul împietrit extras dintr-o singură amforă).
Pe toată galeria de sus abia au mai rămas două-trei amfore și câteva ancore antice, plasate prin locuri în care să nu încurce personalul – nu aranjate estetic, ca într-un muzeu. În galeria de jos au supraviețuit mai multe amfore, dar și acelea ciobite, restaurate defectuos și lipsite de orice explicație sau context.
Aspectul interior deprimant e complementat perfect de cel exterior: Instalația de climatizare monstruoasă a fost montată pe fațada clădirii, dând un aspect general de hală industrială. Curtea de acces, dinspre Casa cu Lei, a fost închisă publicului și tapetată cu contraforți de lemn ce dau un aspect de șantier părăsit. Iar terasa panoramică dinspre nord (de pe care vizitatorii de acum 40 de ani puteau admira portul și parcul arheologic din vecinătate) deși a fost reabilitată, a fost bineînțeles închisă accesului public – pe ușă fiind pus un anunț în rongleza de baltă tradițională în instituțiile românești: „Access to the terrace is not allowed”.
Revenind la interior, trebuie notat că lipsa exponatelor e absolut inexplicabilă, mai ales în perioada aceasta, când mii de piese din muzeul aflat în renovare au fost dosite prin depozite, în loc să fie expuse la Mozaic. În schimb, probabil sesizând și ei goliciunea peisajului, muzeografii au umplut spațiul cu niște mozaicuri artizanale realizate de studenții unei universități din alt oraș (mai preocupați, se pare, de soarta Edificiului cu Mozaic din Constanța, decât specialiștii noștri).
Echipamente de apartament pentru un obiectiv de dimensiuni industriale
Precum proverbialul chel cu tichie de mărgăritar, Edificiul cu Mozaic mare, gol și degradat, în loc de exponate de valoare, a fost dotat cu echipamente inutile. Este vorba de patru dezumidificatoare de lux, care în condițiile de mediu ale obiectivului sunt complet inutile. Am căutat dezumidificatoarele în cauză pe site-ul producătorului și le-am identificat ca fiind de tipul „AlecoAir D23 CLASSY”. Conform specificațiilor de pe site, aceste dezumidificatoare sunt recomandate „pentru spații de până la 55 metri pătrați”. Prin comparație, Edificiul cu Mozaic are circa 1500 de metri pătrați, iar la o înălțime a sălii de 3-4 ori mai mare ca a unei camere normale de locuit, volumul total depășește 7.000 de metri cubi. Prin urmare, dezumidificatoarele „CLASSY” montate de reprezentanții muzeului, în cel mai fericit caz, ar putea acoperi 1% din necesarul de filtrare al imobilului…
Fără număr, fără număr!
Aceste dezumidificatoare sunt cu atât mai inutile cu cât, la recenta renovare, Edificiul a fost dotat cu o instalație industrială de climatizare, care e mult mai eficientă și care face ca achiziția și instalarea celor patru dezumidificatoare să fie o veritabilă risipă de bani. Și mai rău, modelul ales este unul de fițe, cu display și multiple setări, dar cu un rezervor de apă minuscul – 4,5 litri. La o capacitate maximă de 23 de litri de apă extrași pe zi, rezervorul ar trebui așadar golit de 4-5 ori pe zi, șansele ca dezumidificatorul să funcționeze non-stop (ceea ce ar fi necesar dacă obiectivul achiziției chiar ar fi menținerea unei umidități optime) fiind practic zero. De altfel, la momentul când am vizitat Edificiul, toate cele patru dezumidificatoare aveau rezervoarele pline (situație în care aparatul se oprește automat) – angajatele de la casierie spunându-ne că din când în când mai fac ele câte o tură și golesc rezervorul, la canalizarea de pe terasa interzisă accesului public…
În catalog, fiecare din aceste patru echipamente inutile e listat la un cost de 1.249 de lei. Din nefericire, nu am reușit să aflăm prețul cu care Muzeul de Istorie Constanța a cumpărat aparatele (probabil au fost incluse într-o achiziție mai complexă), dar am găsit alte achiziții de dezumidificatoare similare, toate luate de la aceeași firmă, unele la prețuri similare, altele cu 40-60% mai mari decât cele de catalog.
Un articol de Răzvan PETRE
