Poate ştiţi acea vorbă care spune că îţi e mai uşor să îţi deschizi sufletul în faţa unui străin, decât în faţa unei persoane apropiate. Noi, românii, am mers un pas mai departe – iubim pe aceia despre care nu cunoaştem nimic, mai tare decât pe cei despre care avem habar.
Un articol de Răzvan PETRE
De vreo 15 ani încoace, România a importat cu drag Valentine’s Day – Ziua Îndrăgostiţilor. Din naţionalism sau din spirit de frondă, a fost scoasă din dulap şi Ziua Românească a Îndrăgostiţilor, Dragobetele – în fapt, o tâmpenie la fel de mare ca aia cu Valentine’s Day, de vreme ce nu există nicio atestare că această „sărbătoare” ar proveni de la daci. Sau că ea ar fi ceva mai mult decât o tradiţie relativ recentă şi eminamente regională, transformată în fenomen naţional doar ca reacţie la importarea sărbătorii Sfântului Valentin. Cu ocazia Valentine’s Day, sau, dacă vă place aşa – cu ocazia Dragobetelui – acest articol despre iubirea ciudată a românilor.
Poate ştiţi acea vorbă care spune că îţi e mai uşor să îţi deschizi sufletul în faţa unui străin, decât în faţa unei persoane apropiate. Noi, românii, am mers un pas mai departe – iubim pe aceia despre care nu cunoaştem nimic, mai tare decât pe cei despre care avem habar.
Bunăoară, îl iubim pe Raed Arafat, care are cea mai mare cotă de popularitate dintre toţi politicienii români. Îl iubim pentru că a inventat SMURD (de fapt, doar a implementat în România sistemul francez, şi nici pe ăla nu l-a implementat cum trebuie). Îl iubim şi pentru că a salvat multe vieţi – deşi majoritatea nu putem da un singur exemplu în acest sens. În timp ce mii de anonimi cu cotă de popularitate zero – medici, asistenţi, paramedici – salvează zilnic vieţi, Arafat face politică şi direcţionează bani din bugetul sănătăţii. Puţini ştiu că SMURD este în subordinea MAI, în timp ce Arafat, ca subsecretar în Ministerul Sănătăţii, nu avea sarcini clare, dar că, înafară de rolul de erou de sarviciu şi unic salvator al Patriei, mai avea atribuţii pe direcţia serviciilor de urgenţă. Adică a unităţilor de primire a urgenţelor din spitale – alea în care aştepţi cu orele să te bage cineva în seamă, sau a servicului de ambulanţă – ăla subfinanţat, cu o grămadă de maşini pe butuci, ăla care e scos ţap ispăşitor de fiecare dată când un pacient e externat aiurea, sau moare înzăpezit în ambulanţă. România lui Raed Arafat e România „Domnului Lăzărescu”, aia în care mori fără lumânare, făcut ping-pong între spitale. Noi înjurăm Sistemul, dar îl iubim pe cel care timp de şapte ani a condus şi a reglementat Sistemul – pe Raed Arafat.
Şi facem asta pentru că nu ştim nimic despre el. Ce a făcut Arafat pentru a îmbunătăţi sistemul de urgenţe medicale? A făcut SMURD – dar ăla nu a fost niciodată în subordinea sa. Deci, în Ministerul Sănătăţii, ce a făcut el, timp de 7 ani? Nu ştim. Recent, un pacient a fost transferat de la Huşi la Vaslui, pentru că în Urgenţe, la Huşi, nu s-a găsit timp de o oră una bucată medic care să îl intubeze. În timp ce Arafat era şef în Minister, în România s-au închis spitale, au scăzut salariile, zeci de unităţi de primire a urgenţelor au fost desfiinţate pentru că medicii emigraseră. Arafat s-a luat în coarne cu Băsescu, pentru că noua lege a sănătăţii introducea concurenţă privată sistemului SMURD. Vă aduceţi aminte ca Arafat să fi ieşit să protesteze pentru că doctorii au salarii mici, pentru că se inchid spitale, pentru că se taie bugetul Sănătăţii?
Medic devenit politician, între mii de medici oropsiţi, Arafat a tăcut. Exceptând alea 2-3 ocazii pe an în care a apărut la televizor în postura de Superman, Arafat a tăcut şi şi-a văzut de treaba lui – oricare va fi fost aceea. Motiv pentru care îl iubim.
Asemenea, iubim o serie întreagă de „specialişti”, a căror unică recomandare este funcţia şi instituţia în care lucrează. La cel mai mic tremurici apelăm la explicaţiile lui Mărmureanu şi a găştii vesele din fruntea INFP – nişte oameni cu salarii mai mari ca ale miniştrilor, dar care nu stăpânesc limbajul de specialitate al ştiinţelor cu care cică se ocupă, care în cazul unui eveniment seismic ca cel de la Galaţi îşi dau cu presupusul, şi a căror principală realizare, în 25 de ani de zile, este un sistem de avertizare prin SMS, şi ăla accesibil contra-cost.
Le fel ne încredem în sfaturile şi avertizările meteorologilor care dau cod roşu pentru cinci centimetri de zăpadă, pentru ca cei angajaţi să cureţe drumurile să-şi umfle puşculiţa.
Un alt favorit al Românilor e Isărescu. Guvernator pe viaţă al Băncii Naţionale, el a privit impasibil cum toate guvernele României au inventat taxe, au dat de-a dura cursul de schimb, sau au schimbat Codul Fiscal de pe o zi pe alta. Sub conducerea lui Isărescu, BNR a „patronat” falimentele în serie ale băncilor şi societăţilor de asigurări româneşti din anii 90 şi a asistat impasibilă la ridicarea, apoi prăbuşirea schemelor piramidale şi a fondurilor de investiţii-fantomă. Ce a făcut Isărescu, sau BNR-ul condus de Isărescu, pentru a preveni aceste dezastre financiare pentru românul de rând? Ce a făcut pentru a preveni falimentele, şmecheriile, sau prăbuşirea FNI? Mugur Isărescu iese la televizor o dată la 6 luni, să filosofeze pe teme financiare. În rest, dracu ştie cu ce se ocupă. Noi, în orice caz, nu ştim ce face el la BNR de dimineaţa până seara. Motiv pentru care îl iubim şi îl considerăm în continuare cel mai potrivit candidat pentru funcţia de prim ministru al unui guvern de uniune naţională.
Fenomenul iubirii româneşti se manifestă şi în cazul lui Klaus Iohannis. Nu ştim prea multe despre noul preşedinte. Am văzut cu ochii noştri sau ni s-a povestit că Sibiul e un oraş frumos – ceea ce, la o adică, poate însemna că el e un bun administrator. În rest, e valabilă figura de stil debitată de Ludovic Orban în campanie – Faţă de palavragiul Ponta, Iohannis spune mai multe când tace. În ultimele luni, nu am aflat de la el sau despre el mai nimic, în schimb cota sa de popularitate, mai ales după câştigarea alegerilor, e pe cele mai înalte culmi.
Iubirea şi încrederea noastră nu merg numai către persoane, ci şi către instituţii. Că tot vorbii de Arafat – avem incredere în SMURD ca în Dumnezeu. Asta deşi 99% din angajaţii SMURD sunt pompieri, iar pompierii sunt ţinta înjurăturilor: – când pică elicopterul în Siutghiol şi ei ajung pe coclauri, cu bărci dezumflate pe care nu ştiu să le folosească; – când orbecăie aiurea prin munţi, în timp ce sătenii ajung primii la locul accidentului din Apuseni; – când ajung târziu la intervenţie; – când dau autorizaţie pentru fabrici, depozite şi întregi cartiere fără un singur hidrant; – când lasă să funcţioneze fără autorizaţie, 4 ani de zile şi la 50 de metri de cazarma lor, restaurantul Beirut din Constanţa (care, oarecum previzibil, a ars, iar două dansatoare şi-au pierdut viaţa, fără ca procurorii să fi găsit, până astăzi, vreun vinovat).
Prin anii 80-90, în vremea armatei obligatorii, la Pompieri ajungeau cei cu pile (întrucât trebuia să fie gata de intervenţie, pompierii nu erau scoşi la cules porumb, sau la marşuri interminabile şi inutile) şi cei cu risc psihic (e preferabil ca potenţialii maniaci să mânuiască tulumba, nu arma). Percepţia asta nu s-a schimbat prea mult. Dar pompierul de azi schimbă tulumba pe ambulanţă şi casca de protecţie pe geaca SMURD, şi se metamorfozează brusc, din „soldăţoi”, în „salvator”. Iar încrederea insituţiei în care activează creşte exploziv.
Iubim Pompierii când sunt îmbrăcaţi în hainele SMURD, dar nu atât de mult cât iubim Armata. Fruntaşă în topul încrederii românilor, brava armată română e responsabilă de cel puţin 50% din decesele de la Revoluţie. Cot la cot cu unităţile MAI, Armata a mitraliat şi a călcat cu TAB-ul sute de manifestanţi până în 22 decembrie 89. După care a întors armele şi a continuat masacrul, soldaţii în temen trăgând la ordinele comandanţilor unii într-alţii ca chiorii, sau vânând cetăţenii înarmaţi de Gărzile Patriotice, care, la rândul lor, credeau că se apără de terorişti. După 90, Armata a devenit locul în care tinerii mergeau ca să se sinucidă. Terorizaţi de caporali imbecili cu 4 clase, sau lăsaţi cu arma în mână de psihologii idioţi ai comisiilor de recrutare (am avut de-a face şi cu unii, şi cu alţii, ştiu de ce vorbesc), militarii în termeni îşi zburau creierii într-un ritm infernal. Din 1990 şi până la desfiinţarea serviciului obligatoriu s-au adunat tot atâţi morţi în conturile Armatei, câţi în zilele Revoluţiei. Ulterior, ea a dispărut din peisaj. Mai aflăm câte ceva doar la defilări, sau când detaşamente româneşti pleacă în Kosovo, Afganistan sau Irak, să lupte în războaie care nu sunt ale noastre. În rest, defilăm cu MIGuri şi elicoptere expirate care cad ca muştele, cu aceleaşi TABuri şi tancuri de pe vremea lui Pazvante, care au omorât oameni la Revoluţie, şi cu acelaşi gen de generali – de care te miri cum au trecut de liceu (la cum se exprimă în limba română), dar care se îndreaptă spre o retragere glorioasă, la vârstă mică şi cu o pensie specială de suta de milioane pe lună. Nu mai ştim nimic despre Armată, decât că există şi că e gata să ne dea zăpada la lopată, în caz de cod roşu. Iar pentru astea – o iubim!
Ar mai fi multe exemple de dat pe tema asta. Puteţi, fiecare dintre dumneavoastră, să adăugaţi oameni şi instituţii pe lista celor în care ne punem toată încrederea, deşi – dacă ne gândim un pic – nu ştim mai nimic despre ei. Cu ocazia Sfântului Valentin, sau – dacă vă place mai mult aşa – de Dragobete, eu vă fac o urare. Nu e o simplă parafrază, sau o băşcălie, ci un sfat cât se poate de serios: Să iubiţi bine!
