Ceauşescu avea un clişeu. Pentru toate relele atribuite manifestanţilor din decembrie 1989, el dădea vina pe „agenturili străine”. Izolat de realitate, din cauza lingăilor care îi spuneau că poporul îl iubeşte ca pe un zeu, şi izolat de limba română, din cauza limbajului de lemn al cuvântărilor solemne, Nea Nicu dădea vina pe forţele externe, care întorceau oamenii simpli împotriva Sistemului. Absconse şi abstracte, malefice, omnipotente şi omniprezente, acestea conspirau pentru a da peste cap orânduirea socialistă. Gloria „angenturilor” a apus repede. Locul lor, pe postul de Bau-Bau oficial, a fost luat de „terorişti” şi de „Securitate”. Aşa cum s-a văzut ulterior, aceste branduri au fost mult mai puternice şi mai durabile.
Un editorial de Razvan PETRE
În decembrie 1989, Securitatea şi-a luat-o. Rău de tot. Unităţile Securităţii au fost chemate să apere Aeroportul. Când au ajuns acolo, securiştii au fost mitraliaţi. Securitatea a fost chemată să apere Ministerul Apărării. Ajunşi la faţa locului, luptătorii antitero ai Securităţii (USLA) au fost ucişi, arşi, trupurile lor mutilate au fost expuse public, iar pe maşina lor cineva a scris TERORIŞTI. Când nu au fost omorâţi, securiştii şi-au luat bătaie, au fost arestaţi, sau au fost lăsaţi fără autoritate şi fără diverse obiecte şi efecte. Dictatorul a fugit. Sistemul a căzut. Armata e cu noi. Revoluţia a învins. Securitatea a pierdut.
Unul din punctele de cotitură ale Revoluţiei din decembrie a fost acela în care prospătul ministru al apărării a uzurpat calitatea de „comandant suprem” – rezervată şefului statului, deci lui Ceauşescu. Prin circulară, unităţile armatei au fost înştiinţate că se supun ordinelor ministrului şi nimănui altuia. După care brava armată română, care până la momentul respectiv ucisese sute de revoluţionari, s-a transformat brusc în apărătorul şi garantul valorilor Revoluţiei.
Iată o altă metamorfoză: După zeci de ani în care Securitate însemna Teroare, dintr-odată, Securist însemna Terorist. Fosta poliţie secretă a „regimului de tristă amintire” a fost scoasă vinovată, la pachet cu „sinistrul şi sinistra”. Serviciul secret a fost dezarmat şi dizolvat. Armata a preluat arhivele, pe care le-a ţinut mai bine de 10 ani (o parte din arhivă nu a fost predată nici acum).
Au trecut mai bine de 20 de ani de la Revoluţie. Armata a învins, Securitatea a pierdut. Securitatea a rămas „ţapul ispăşitor”. Armata, care a ucis, cel mai probabil, mai mulţi revoluţionari decât forţele poliţiei secrete, a ieşit basma curată şi rămâne una dintre cele mai iubite instituţii din România. În continuare, lumea îi înjură pe securişti – pe cei care ne-au chinuit înainte de 89, dar şi pe cei care, după 89, au intrat în afaceri. Emil Constantinescu s-a declarat „învins de securişti” – acele personaje fără chip şi identitate care sunt invocate, cu prilejul fiecărei noi teorii a conspiraţiei. Nu e exclus să fim anunţaţi în curând că securiştii au adus corupţia în România, sau că tot ei sunt de vină că ţara noastră nu are autostrăzi.
Nu o să aflăm niciodată cine a tras în noi, la Revoluţie. Putem, în schimb, să ne concentrăm şi să aflăm răspunsul la întrebările: De ce nu îşi asumă Armata responsabilitatea masacrului din decembrie? şi Cum se face că securiştii infiltraţi în politică şi business sunt demascaţi în fiecare zi, în timp ce despre capii armatei nu citim decât în paginile revistei „În slujba patriei”?
