Muzeul de Artă din Constanța găzduiește în această perioadă o expoziție de fotografie cu titlul „Mud”, prin intermediul căreia fotografului Alin Panaite „invită publicul să pătrundă dincolo de aparențele zâmbetelor false afișate în fiecare zi, ale ipocriziei și ale bunătății mimate”.
Am realizat un interviu cu Alin Panaite, în care am vrut să aflăm mai multe despre expoziție dar și despre rolul fotografiei în ceea ce putem numi introspecție.
Alin Panaite este absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul universităţii Ovidius, fotograf cu peste 17 ani experienţă, redactor șef al revistei de fotografie și educație vizuală Avatar Photo Magazine, lector al şcolii de fotografie AVATAR din Constanţa, (înfiinţată în 2013, cu peste 400 de absolvenţi, mulţi dintre ei ajunşi fotografi cunoscuţi), realizator al emisiunii TV despe fotografie Photo Mania (2015-2019 – emisune pe Neptun TV, 2019 – prezent – emisiune online pe canalul de youtube), fondator al asociaţiei Photo Club Avatar.
Ce te-a inspirat să alegi tema „Mud” pentru această expoziție?
ALIN PANAITE: Ideea expoziţiei MUD a venit ca o continuare a proiectului “ Fără Filtru” expus acum 2 ani tot la Muzeul de Artă Constanţa şi care a tratat tema falsităţii şi a ipocriziei imaginii afişate în public şi pe social media, în contrast destul de puternic, uneori, cu stările şi trăirile reale pe care le simţim. Click-ul de la care a început proiectul s-a produs în momentul în care citeam nişte comentarii pline de ură la adresa refugiaţior ucrainieni. Nu am reuşit să înţeleg niciodată răutatea gratuită, mai ales faţă de oameni pe care nu îi cunoşti şi care nu ţi-au făcut niciun rău. Întâmplarea face ca în timp ce eu citeam răutăţile astea scrise cu mult pathos de viteji din spatele tastaturii să ascult o melodie care se numeşte “Muddy Waters” şi de acolo a plecat ideea cu nămolul, folosit ca metaforă pentru mizeria sufletească scoasă la suprafaţă.
De ce ai ales să folosești nămolul ca metaforă și cum crezi că aceasta exprimă „răul” din fiecare dintre noi, în contextul portretelor tale? Dar ce înseamnă de fapt „răul”?
ALIN PANAITE: Mi s-a părut că se potriveşte din toate punctele de vedere. Din punct de vedere al simbolismului, noi chiar avem expresia „a arunca cu noroi”. Din punct de vedere vizual, nămolul asigură un contrast foarte interesant, dualitatea curat-murdar, textura noroiului uscat şi sfărâmat. Răul poate fi un act de violenţă fizică sau o vorbă spusă cu ură. De multe ori, în încercarea noastră de a obţine ceva, aruncăm atât de lejer cu noroi încât nici nu NE dăm seama că am greşit cu ceva. Am ajuns să ne raportăm doar la Putin sau la terorişti, exemple de rău suprem, astfel încât gesturi sau fapte mai mici de răutate ni se par acceptabile, normale.
Cum crezi că va reacționa publicul la mesajul despre natura umană pe care îl transmit fotografiile expuse?
ALIN PANAITE: Mesajul se vrea o invitaţie la introspecţie. Nu e neapărat un mesaj pesimist, în ideea că răutatea ne-a cuprins pe toţi atât de mult încât nu mai avem scăpare… e mai degrabă o conştientizare a faptului că avem cu toţii momente de slăbiciune în care greşim, rănim oameni şi aruncăm cu noroi, dar e important să ne dăm seama de asta şi să putem schimba ceva. Dacă observi la timp că ai noroi pe mâini e mai uşor să te speli, dar dacă eşti plin de noroi din cap până în picioare e mult mai greu să faci asta.
Dacă măcar o parte din cei care urmăresc fotografiile ajung să îşi pună un semn de întrebare în legătură cu asta, e un semn că mesajul a ajuns unde trebuie.
De ce alb – negru?
ALIN PANAITE: Ideea este simplă: fotografia alb negru concentrează atenţia asupra expresiilor şi a emoţiei… culoarea este minunată în anumite contexte, dar, în cazul acesta, poate distrage atenţia de la esenţial.
Îmi vine în minte un citat din Anabelle Williams: „Când fotografiezi color, le fotografiezi hainele, când fotografiezi alb-negru, le fotografiezi sufletele”.
Cum alegi subiectele pentru portretele tale și cum reușești să îi duci pe subiecți în diverse stări, pentru a surprinde ce te interesează?
ALIN PANAITE: Ceea ce mă interesează la portretele mele este să aibă o poveste, o stare anume care trebuie transmisă. De aceea nu mă interesează frumuseţea idealizată, cosmetizată sau instagramabilă. Uneori vezi un om şi simţi că are ceva de spus, vezi acel ceva în ochii lui. Şi dacă reuşeşti să îl aduci în studio, trebuie multă răbdare şi comunicare pentru a-l duce în starea de care e nevoie pentru a-ţi oferi o emoţie sinceră. Este adevărat că proiectul MUD a presupus şi o mică doză de teatralitate pentru câteva cadre, spre deosebire de „Fără Filtru”, care s-a bazat exclusiv pe emoţie pură, dar aveam nevoie de asta pentru a întregi ideea şi metafora cu noroiul.
Ai un portret preferat din această expoziție și ce poveste sau emoție încerci să transmiți prin acesta?
ALIN PANAITE: E greu să aleg un portret preferat, pentru că tot proiectul a fost gândit ca o serie de stări şi idei care se completează reciproc, care pleacă de la portrete în care noroiul este prezent într-un stadiu incipient şi ajunge până la cadre în care tot corpul e plin de noroi, care se usucă şi devine mai greu de îndepărtat. Dacă ar fi să aleg totuşi o imagine, este cea de pe afişul expoziţiei, cu acel urlet care reprezintă o descătuşare, o încercare de a scăpa de mizeria care te cuprinde.
Este fotografia un mijloc de explorare și introspecție în lumea noastră interioară, care încurajează expunerea sinceră a sinelui?
ALIN PANAITE: Cu siguranţă poate fi un bun mijloc de introspecţie. Orice imagine care îţi dă de gîndit, în care poate te regăseşti sau care deschide vreo rană sau vreo uşă către tine însuţi, poate fi măcar un punct de plecare pentru o analiză onestă a propriei persoane.
