Consiliul European

Dialogul surzilor

Închipuiţi-vă o scenă, ca într-un film: Un tip stă faţă în faţă cu alt tip. Discută aprins, poate chiar ţipă unul la altul. Unul dintre ei urmează să moară, iar celălalt ştie asta şi încearcă să-i spună ce să facă pentru a scăpa, dar cei doi nu se înţeleg deloc. Acţiunea are loc undeva, oriunde – poate discută peste o tejghea, sau la un ghişeu. Poate stau faţă în faţă pe stradă. Scena se termină abrupt şi aproape absurd, când unul dintre ei pică jos, iar celălalt se întoarce şi se duce de unde a venit. Tu, spectatorul acestei scene, ai puterea de a-i înţelege pe amândoi, dar nu ai puterea de a interveni. Poate vi se pare scenariul unui film prost, dar aceasta este doar o reproducere artistică a ceea ce se întâmplă în mass-media românească.

Un editorial de Răzvan PETRE

Această scenă se repetă, zilnic, la tv, la radio, sau în presa scrisă. Cele două personaje sunt Ziaristul şi Specialistul. Ziaristul este preocupat să obţină ceea ce crede că şi-ar dori publicul său şi (cu mici excepţii) este străin de subiect. Specialistul este preocupat să spună ceea ce el consideră că este important. Cele două personaje conversează, într-o perfectă ignoranţă, unul faţă de celălalt, iar rezultatul este pe măsura calităţii dialogului. Interlocutorii păstrează, pe tot parcursul discuţiei, un profund sentiment de neîncredere în celălalt – Ziaristul pleacă, adesea, de la premisa că Specialiştii nu şi-au făcut treaba, sau că ascund ceva; Specialistul, în schimb, consideră că Ziariştii sunt nişte tipi superficiali, în permanentă căutare a senzaţionalului ieftin. Pornind de la aceste idei preconcepute, dialogul dintre cei doi devine rapid o serie de două monologuri paralele.
Deunăzi, având în lucru o anchetă jurnalistică, am încercat să obţin un punct de vedere de la doi specialişti de prestigiu, în domeniul în care activau. În mare, ştiam cam cum stăteau treburile, dar  îmi folosea nespus punctul de vedere al acestor specialişti, pentru a avea o confirmare oficială. Prin urmare, l-am sunat întâi pe specialistul X, care, însă, a evitat să îmi dea un răspuns tranşant, declinându-şi competenţa, în favoarea unor comisii şi comitete. După aceasta, l-am apelat pe specialistul Y, care, fără să mai asculte întrebările mele, mi-a dictat, pe un ton nervos, ce şi cum „trebuie să scriu”, după care mi-a trântit telefonul în nas. În ceea ce priveşte ancheta, aceasta era ca şi rezolvată (întrucât menţionasem numele lui Y în discuţia cu X, acesta îl sunase pe Y şi îl pusese în gardă), întrucât interlocutorul îmi dăduse exact confirmarea oficială pe care o aşteptam. Dar ceea ce m-a frapat a fost faptul că al doilea specialist îşi pierduse încrederea în mine, chiar înainte de a mă auzi vorbind… .
Un exemplu general este dialogul dintre realizatorii emisiunilor televizate şi specialiştii în fizica pământului, cu prilejul cutremurelor. Inevitabil, discuţia oscilează între informaţii accesibile tuturor (cum ar fi manifestările cutremurului) şi termeni ştiinţifici. La fel de inevitabil, la un moment dat, ziariştii îşi pierd răbdarea, iar specialiştii se enervează. Acestea nu sunt nimic altceva decât manifestările frustrării cauzate de imperfecţiunile comunicării.
Indiferent de subiectul discuţiei, specialiştii au o abordare ştiinţifică, ineficientă în transmiterea de idei către publicul larg, iar ziariştii pot deveni uşor superficiali, din dorinţa de a sintetiza informaţia oferită de specialist. Rezultatul acestui dialog al surzilor este unul deplorabil, principalul dezavantajat fiind publicul. Indiferent dacă este vorba de o nouă aselenizare, sau de un dezastru iminent, specialiştii şi media (factorii implicaţi în diseminarea informaţiei către public) sunt incapabili să dea un avertisment, sau o recomandare ce ar putea să salveze vieţi şi bunuri. Şi asta nu pentru că nu ştiu ce să spună, ci pentru că nu ştiu CUM să o spună… .

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top