Stânci spectaculoase și grămezi de bitum. Floră rară, protejată, covoare de mușchi și licheni, la malul lacurilor de smoală. La mijlocul rezervației Cheilor Dobrogei, călătorul poate întâlni un loc spectaculos, testament al evoluției Dobrogei Centrale și al interacțiunilor ei cu locuitorii acestor meleaguri: Un grup de cariere de piatră din vremuri imemoriale, transformate în ultimii cincizeci de ani în depozit de deșeuri, apoi incluse într-o rezervație naturală.
La circa doi kilometri de mănăstirea Casian, tufișurile de salcâm african din marginea drumului ascund un peisaj frumos și înfiorător în același timp – gropi de 10-15 metri adâncime, cu suprafața de câteva hectare. În malurile lor ies la iveală calcarele jurasice și argila roșie, exploatate din vremuri imemoriale în zona Cheilor Dobrogei. Stâncile de aici au slujit ca material de construcție din care au fost ridicate casele mai multor sate din zonă, edificiile orașului medieval dispărut pe nume Ester și, poate și unele din cele ale Histriei antice – aflată la doar 25 de kilometri distanță.
Vulcanul de smoală
Cei ce coboară panta abruptă către fundul acestor cariere abandonate pot descoperi urmele unui trecut mai recent – și nu la fel de glorios. Treptat, spre fundul gropilor, iarba înaltă se dă la o parte, făcând loc unui sol negru, carbonizat. În locurile cele mai joase se formează bălți de smoală, legate între ele prin cascade de smoală, care în sezonul rece împietresc pe pereții de calcar. Din loc în loc, suprafața băltoacelor de reziduuri negre e întreruptă de profilul unui butoi de tablă – acum ruginit și contorsionat, prins sub pojghița neagră.
În locurile în care reziduurile au fost fixate de rădăcinile vegetației și de pietrișul carierei, peste suprafața reziduurilor a început să crească o pătură subțire de mușchi și licheni – semn că natura încercă să își ia înapoi ce a fost la început al ei. În cele mai adânci depresiuni ale solului, însă, natura e învinsă – cu fiecare revenire vremii calde, smoala de pe versanți se topește și curge încet spre băltoacele negre și urât mirositoare, acoperind totul în calea ei.
Groapa de deșeuri
După ce am investigat zona carierelor devenite gropi de deșeuri, ne-am aventurat mai departe în peisajul superb al rezervației Cheilor Dobrogei. Aici am fost întâmpinați de pădurarul care are în grijă acest colț de Rai, care ne-a abordat pentru a se asigura că respectăm măsurile de precauție împotriva incendiilor, în această perioadă în care vegetația este foarte uscată și riscul de incendiu – foarte mare. Cu ajutorul lui, am reconstituit povestea gropilor de smoală din inima rezervației.
Răscolind amintirile din copilărie, el ne-a povestit că, în urmă cu 50 de ani, la marginea satului Târgușor s-a construit un mare complex de creștere a taurilor. Porțiuni uriașe din teritoriul Cheilor Dobrogei au fost desțelenite și „redate agriculturii”, iar terenurile prea pietroase pentru a putea fi cultivate au fost încadrate simplu ca „teren neproductiv”. Întrucât dealurile pietroase din apropierea fermei de tauri fuseseră terasate în speranța iluzorie că terenul sterp ar putea fi transformat în plantație de viță de vie, angajații IAS-ului au identificat cele trei cariere abandonate ca locuri bune pentru aruncarea dejecțiilor de la fermă, împreună cu orice alte deșeuri.
Ulterior, tot la marginea satului Târgușor a funcționat pentru o scurtă perioadă de timp o stație de mixturi asfaltice – sursa cea mai probabilă a deșeurilor bituminoase aruncate în cariera de lângă mănăstirea Casian.
De la groapă de gunoi, la rezervație – și înapoi!
Ironia sorții a făcut ca primele eforturi de salvare a naturii să vină de la aceiași oameni care contribuiseră – cu sau fără voia lor – la crearea depozitului de deșeuri. În ultimii ani de comunism și primii de după revoluție, din cauza sărăciei, mulți săteni din Târgușor s-au apucat să exploateze deșeurile petroliere. Așa cum ne-a povestit pădurarul, în timpul iernii, aceștia tăiau calupuri de smoală întărită și le duceau acasă, pentru a le folosi la repararea izolațiilor sau pentru a le pune pe foc. De altfel, așa cum veți vedea din imaginile filmate, am reușit să identificăm noi înșine un asemenea calup – pierdut de cel care îl recoltase, sau abandonat pentru că la partea inferioară prezenta incluziuni de sol și pietre.
În anul 2000, o bună parte din fostele „terenuri neproductive” din zonă au fost rebranduite „rezervații naturale”, fiind incluse în teritoriul Rezervației Masivul Geologic Cheia, respectiv Rezervației Gura Dobrogei. Cele două formează un trup comun de arie protejată, ce se întinde din satul Mireasa, până spre coada lacului Tașaul. Punct de oprire obligatoriu pe traseul oricărei excursii geologice în Dobrogea, această zonă conservă o porțiune din fundul Mării Tethys, care acoperea aceste ținuturi în urmă cu sute de milioane de ani. În zonele cu apă mică proliferau coralii și paturile de alge, în timp ce în cele mai adânci era dominantă asocierea dintre spongieri și alge. Acestea din urmă captau silicații și calcarul din apa mării în formațiuni cu aspectul de turn perfect circular și gol pe dinăuntru, pe care oamenii de știință le numesc bioherme. Alternanța acestor structuri determină peisajul variat al zonei Cheilor Dobrogei: Văile sunt străjuite de turnuri jurasice, culmile și pereții abrupți sunt constituiți din calcare stratificate, iar pe coastele dealurilor pot fi observate profilurile circulare ale biohermelor, poreclite Bănuții Dobrogei, datorită formei lor perfect rotunde. La baza calcarelor ies la suprafață șisturile verzi dobrogene – unele din cele mai vechi roci de pe suprafața Pământului, având vârste de circa 1,2 miliarde de ani.
Schimbarea încadrării, din „neproductiv” în „rezervație” nu a adus cu sine și o schimbare de atitudine. Nicio organizație sau autoritate de mediu nu și-a pus problema curățării deșeurilor abandonate în cariere. ONG-urile care își fac un titlu de glorie din faptul că fac gratis munca autorităților incompetente, adunând în fiecare an gunoaie de pe plajă sau din parcuri, nu au ajuns niciodată în carierele abandonate din aceste rezervații.
Încet-încet, natura și-a reintrat în drepturi, încercând să înlăture greșelile oamenilor. Este însă o luptă ce pare sortită eșecului: Pe măsură ce iarba și lichenii acoperă deșeurile petroliere, în zonă apar din ce în ce mai des deșeurile de metal și plastic, care acoperă iarba și lichenii. Cutiile de aluminiu și PET-urile de bere aruncate de ciobani și de amatorii de chefuri în aer liber – noua poluare – vin în ajutorul vechii poluări. Cine va învinge? Natura, sau omul nepăsător?
Un articol de Răzvan PETRE
Video: Mihai Răzvan ROTARU și Doru COPOȚ
