Editorial

Dacă la alegeri adulții au putut sta claie peste grămadă, cu copiii ce aveți?

În basmul lui Hans Christian Andersen, împăratul defilează dezbrăcat, iar toți – conștienți de acest fapt – pretind că el poartă cele mai frumoase haine din lume (pentru că așa li s-a spus și nimeni nu are curajul că conteste versiunea oficială). În basmul ăsta cu virusuri și reguli pe care îl trăim noi acuma, toată lumea spune că împăratul poartă cea mai frumoasă mască din lume și păstrează cea mai superbă și mai eficientă distanțare, pentru că asta e versiunea oficială și, din nou, prea puțini au curajul să o conteste. Viața bate filmul, uneori bate și basmul.
Radioul, televizorul, oamenii de bine, toți recită aceeași poezie – suntem supereroi cu măscuța pe față, noi (populația) suntem responsabili de bunul mers al lucrurilor și continuarea cu succes a eforturilor pe care le-au depus în special autoritățile (care nu au nicio responsabilitate). Radioul se oprește, bla-bla-ul trăncănelii oficiale se întrerupe, ridicăm ochii din televizor. Intră în scenă viața reală: Vânzătoarele de la alimentara cu masca proptită sub nas, funcționarii de bancă care ba poartă, ba nu poartă mască, distanțarea imposibilă în magazine sau autobuze, tragicomedia de la votare. La final, opțional, intră în scenă Logica, la braț cu Știința, care ne explică superba inutilitate a unor măsuri care nu vor putea în veci să fie aplicate corect și complet, nu numai de către noi – un popor necivilizat, cum ne consideră mulți, inclusiv în tara asta – ci și de orice popor pe care X sau Y să îl considere civilizat.
Povestea votului la Locale, așa cum mi s-a întâmplat mie: Nimeni nu a respectat nicio regulă – reguli care oricum știam dinainte cu toții că sunt imposibil de respectat, măcar în totalitatea lor. Votarea a fost un fiasco organizatoric, cu coadă de 100 de metri și săli de vot goale, pentru că organizatorii scrutinului nu au prevăzut că în secțiile cu mai multe străzi arondate totuși toată lumea intră pe o singură ușă. S-a intrat peste rând, la ușa școlii în care votez erau și câte 50 de persoane în același timp, plus un polițist însărcinat ad-hoc cu organizarea – care dădea ordine fanteziste ce nu erau respectate de nimeni. Cel puțin 10 inși care au intrat înaintea mea nu au fost dezinfectați și controlați de temperatură. Mie mi s-a luat temperatura și am fost dezinfectat la cerere, și la ”O-ha”, de o doamna care, depășită de situație, s-a scuzat și a pufnit în râs. Pe hol era aglomerație ca la piață, era plin de copii (deși ni se spusese de 1.000 de ori să nu ne aducem copiii la vot) și în drum spre sala la care eram arondat am avut impresia că cineva a încercat să mă buzunărească. La controlul cărții de identitate am jucat o scenă din filmele cu proști, operatorul STS-ului ghidându-mă în mod repetat să mut obiectul un pic mai la dreapta sau la stânga, pentru a se potrivi cu o imagine pe care nu o puteam vedea. Alături, doi bărbați din comisie își lepădaseră măștile și erau angajați în conversație. Mesele la care stăteau membrii comisiei – care pentru elevi sunt puse zilnic la distanță de minim 1,5 metri – erau acum lipite una de alta, că altfel nu ar fi încăput toți în clasă. Între urne și masa comisiei erau abia 60 de centimetri, pentru a respecta măcar o umbră de distanță ar fi trebuit să stau cu fundul pe urnă. Tipul care mi-a dat ștampila m-a pus să semnez, și s-a mirat (probabil că și-a zis și că sunt nebun) când i-am cerut să împingă hârtia mai aproape, ca sa nu stau nas-în-nas cu el când semnez. După ce a pus lăbuțele pe buletinul meu pentru a verifica că nu am votat deja și a mă bifa, mi-a dat un abțibild să mi-l lipesc singur ”că așa spune regulamentul”. Ștampila, bineînțeles, nu a fost dezinfectată nici înainte, nici după. La ieșire, nu m-a mai dezinfectat nimeni. Cât am fost eu înăuntru a venit Jandarmeria. Jandarmii, care la mitingul împotriva stării de alertă au dat flyere și au amenințat cu arestări, aici au evaluat situația din mașină, apoi și-au luat tălpășița. În locul lor au venit două echipaje de poliție. Unul din polițiști a încercat să facă ordine, apoi, fiind ignorat, a lăsat-o baltă. Cum nu puteau să se întoarcă la secție să raporteze că sunt de pomană, polițiștii au rămas pe loc, sporind ei înșiși aglomerația – patru proști de la poliție, lângă 50-100 de proști la vot.

La final, versiunea oficială a fost triumfalistă. Totul a mers bine, totul s-a respectat, pandemia nu a oprit democrația! (Ura!) O săptămână mai târziu, aceiași polițiști, de la aceeași secție, au descins în curtea unei școli pentru a băga la dubă și a duce la secție opt copii de 14 ani. Copiii fuseseră reclamați că făceau gălăgie în curtea școlii, la ora 8 seara. Polițiștii care asistaseră la încălcarea tuturor regulilor cu ocazia alegerilor i-au amendat pe cei opt copii și ”le-au reamintit acestora despre responsabilitatea privind respectarea măsurilor de protecție sanitară și de distanțare fizică” (conform comunicatului IPJ Constanța).
Nu vreau să se înțeleagă că polițiștii au greșit. Ei au aplicat legea, în litera și în spiritul ei. Iar spiritul ei dictează că copiii trebuie pedepsiți, reeducați și puși să facă chestii neplăcute pe care adulții nu le fac.
După o viață trăită normal, adulții se obișnuiesc mai greu sau deloc cu lucrurile neplăcute. De exemplu, acum o săptămână, când am fost în plimbare la Inspectoratul Județean de Poliție, am avut surpriza să constat că eram unul din cele două persoane care purtau mască pe holurile instituției (celălalt era polițistul care mă însoțea și care se simțea probabil obligat să poarte și el, ca sa nu fiu ofensat). Nu cred că polițiștii sunt toți căsătoriți unul cu altul – dar ultima oară când am văzut polițiști cu mască în mașină a fost în martie sau aprilie. De altfel, imaginea mașinii cu masca de unică folosință atârnată de retrovizoare a devenit un brand național, iar locul cocardei tricolore de la revoluție a fost luat de masca bleu agățată la cot de milioane de români, pregătiți oricând să salveze aparențele. Duduie reclamele de la TV în care ni se spune să nu refolosim masca. Duduie și mintea celor care își închipuie că un român mediu – de exemplu un subcomisar cu salariu de maxim 5.000 de lei – își permite să spargă 2.000 de lei pe lună pentru măștile necesare familiei.
În concediu am fost în Ardeal – nimeni nu avea mască, nici ospătarii din restaurant. Duminica trecută am mers la un restaurant de fițe din zonă Călărașiului – din nou, nicio mască. După episodul cu ducerea la secție a minorilor gălăgioși, IPJ Constanța a derulat două zile o amplă acțiune, aruncând amenzi în dreapta și în stânga celor care nu purtau măscuță și nu respectau distanța, ca să arate că poliția nu e curajoasă doar cu copiii. PR-ul M.A.I. e glorios, dar realitatea e că, după câteva luni de tatonări și razii demonstrative, toți știu cum stau și ce reguli își permit să încalce. Până și băncile – bastioane ale conformismului și ale trendului ”politically correct” – au trecut de la respectare rigidă la conformare de fațadă, cu măști opționale (sau sub bărbie) la personal și fără controlul temperaturii. Că tot veni vorba, la cel mai mare mall din Constanța nu își mai bate capul nimeni cu controlul temperaturii. Sunt opt intrări pentru public, bașca alea pentru personal – deci e mai ieftin să achiți o amendă (nu că ar merge cineva la mall să dea amenzi…), decât să plătești 15 inși doar pentru verificarea celor 37,3 grade scoase din căciulă de specialiștii în haules-baules medical. Lista exemplelor poate continua. Mergeți în orice oraș din România și uitați-vă în jurul vostru – veți găsi garantat un exemplu, aproape instantaneu. Sau deschideți televizorul și veți vedea o grămadă de deștepți care ne învață cum să purtăm masca, deși nici unul din ei nu o poartă (virusurile nu se transmit în platou).
Există totuși un loc în care regulile sunt respectate mult mai strict – în școli și grădinițe. Copiii, pe care Arafat îi consideră ”vectori de transmitere”, sunt puși să respecte reguli pe care adulții le-au abandonat aproape instantaneu. Nu-mi fac iluzii. Știu din ce povestesc copiii că și acolo se simulează din plin respectarea regulilor, că ritualurile de-a-ndoaselea aplicate în prima zi au fost abandonate rapid, că elevii interacționează deși în viziunea nomenclaturii politico-medicale ar trebui să stea ca niște zombi, fiecare în spatele pepsiglasului individual. Rămân însă măștile și grupele, plus circoteca națională a învățământului on-line, care numai învățământ nu e.
Înainte de 89 profesorii ne învățau pe noi poezii despre Tovarășul și Tovarășa. Acum îi învață pe copiii noștri despre Masca și Distanța salvatoare. Cei mai mulți – acum ca și atunci – nu cred în poeziile astea. Dar viața e grea, directorii și inspectorii au funcții, salarii și scaune de apărat, iar salvarea aparențelor e un compromis facil pentru păstrarea lor. Profesorii se prefac că regulile sunt simple și ușor de respectat. Inspectoratele și Ministerele se prefac că regulile sunt clare și eficiente. Iar noi ne prefacem că nu ne pasă că de dragul unor reguli care oricum nu prea se aplică, copiii noștri nu fac școală. Sau ne pasă?

Un articol de Răzvan PETRE

Click to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Actualitate

To Top