Biserica porcilor de la Adâncata

S-a numit Adancata, un punct negru pe harta Dobrogei, aproape de lunca Dunarii, unde locuiau cateva sute de venetici colonizati de comunisti. Acum acest nume desemneaza doar o vale invadata de maracini, inghesuita intre dealuri calcaroase. Drumul greu, pe vaile dintre paduri, pline de apa primavara si toamna si pe culmi de deal imbracate iarna in zapada, au facut ca localnicii sa-l paraseasca pana cand la Adancata a ramas in picioare doar biserica ce a fost transformata dupa 1990 in grajd pentru porci

Un articol de MIHAI RAZVAN ROTARU

Drumul pana la Adancata e o adevarata initiere. In Aliman, cea mai apropiata comuna sunt putini sateni care-l cunosc. Dar nici macar ei nu se pun de acord. “Tanti Niculina”, femeie de service la scoala, ne indruma prin “Cariera de piatra” de la buza padurii: “Stiu locurile alea, ca la mine vin in fiecare vara fete de la Bucuresti, de la facultate. Sunt fete cuminti, stau la mine cate o saptamana. Pleaca dimineata la cariera cu niste ciocane si se intorc dupa amiaza cu melci mari din piatra”. Drumul pe la Rezervatia paleontologica (caci despre asta e vorba) nu e insa accesibil. Ne opreste un localnic care trage dupa el o legatura de lemne: “Nu se poate pe acolo, mai baieti, ca jos, la cariera, apa e de doi metri. Eu de acolo vin. Este drum pe sus, prin padure. Poate pe acolo sa jungeti. Dar e departe…”. Pana la urma ne ajuta “argesenii”. Au venit, in ultimii ani, tocmai din Arges si s-au stabilit pe vaile de la Adancata, unde cresc oi. Angajatii lor duc laptele la oras zilnic, cu camionete 4×4, atat cat permite vremea. Iarna se trag in lunca Dunarii.

Nu au ramas nici macar urmele caselor

Chiar si cu masina, pana la Adancata ai destul timp sa intelegi de ce oamenii si-au luat lumea-n cap si au parasit acel loc. Drumul e atat de greu, incat ne trece prin minte ca a fost presarat cu obstacole in calea unor invadatori misteriosi. Dealurile atinse de soarele zgarcit al amiezii de toamna isi urla singuratatile. Fasii de padure, iarba uscata, copaci razleti. Din loc in loc, pe sub maluri, cioturi de piatra, amortite in pozitii chinuitoare. Dar si vai adanci, cu iarba verde si chiar o specie bizara de papura, acolo unde se aduna apa. Doi carutasi ne privesc stramb, cu neincredere, atunci cand le spunem ca vrem sa mergem la Adancata. “Ce sa faceti acolo?”, ne intreaba ei. Dupa o vale chinuitor de ingusta si capricioasa, ca un fiord, ne trezim intr-o vale acaparata de maracini mai inalti decat un stat de om. Nu au ramas nici macar urmele caselor. Printre ei, zarim o cumpana de fantana, cu o galeata sparta, balanganita de vant, intr-n scartait infiorator. E la fel de inutila ca si ochiul de apa mlastinoasa de sub ea. Aici a fost centrul satului, cu magazinul satesc, de la care oamenii din Adancata puteau sa-si cumpere conserve de fasole, mazare la borcan si, atunci cand drumul era practicabil, paine.

Biserica, grajd pentru porci

Ceva mai incolo zarim biserica. O constructie modesta din caramida netencuita, fara pretentii arhitectonice, ce seamana mai mult cu cladirea unei gari de comuna, decat cu asezamintele ortodoxe. Undeva, pe latura de rasarit, abia se intrezareste o cruce stramba, subtiata de vanturi si ploi. Am indraznit sa intram, desi locul te duce acum cu gandul mai curand la ritualuri blestemate decat la Sfanta Liturghie ce se slujea aici in vremuri pe care memoria colectiva nu le mai poate preciza. Prin lumina filtrata sumbru de gaurile prabusite unde odinioara fusesera ferestrele, zarim zeci de porumbei care si-au facut cuiburi prin unghere, si care acum se agita spasmodic in zboruri frante, din cauza vizitei noastre neasteptate. Pe podea, peste tot, ne impiedicam de coceni de porumb si alte reziduuri de la animalele care fusesera tinute aici, de catre oameni fara vreun dumnezeu. Nici vorba de icoane sau de catapeteasma, taiata si pusa probabil pe foc de ciobanii din zona, sau poate de altcineva. In peretele de la rasarit, unde a ramas singurul ochi de geam, o lalea rosie isi traieste ultimele amintiri, intr-o cana cu toarta, din care apa s-a evaporat de mult. Este ultimul semn al prezentei unor maicute, aciuate aici cine stie de unde. “Au vrut sa faca o manastire, dar pana la urma au plecat, cand au vazut cat de izolat e locul. Cativa copii din sat s-au jucat acolo si au aruncat icoanele pe care le lasasera maicile”, ne avertizase o femeie cucernica din Aliman, facandu-si cruce si scuipandu-si in san.

Vicepresedintele CJ Constanta juca ascunsa in biserica blestemata

Am parasit trista vale si am continuat sa ne ducem crucea, pe drumul cainos, din ce in ce mai putin stapani pe masina care dansa pe urmele lasate de un tractor in noroi. Spre seara, dincolo de paduri si stancile aliniate pe marginile vailor, am zarit la orizont, ca niste licurici ascunsi in iarba uscata a Dobrogei, casele satului Urluia. Si aici, aproape de soseaua Constanta-Ostrov, am gasit o alta biserica parasita, semn al unui blestem. La colt, satenii se aduna imediat la vederea aparatului de fotografiat. Nea Olteanu e cel mai vorbaret: Pai eu sunt cunoscut. Am cantat muzica populara cu Parnica si cu Maria Roizen. Stiu tot ce misca aici. Biserica asta de la noi a inceput sa fie ridicata dupa razboi. In ’47, Dej a dat un ordin sa nu se mai ridice nici o biserica. Dupa 1990, s-a construit langa ea, o alta biserica, cea veche fiind lasata asa, neterminata. Unii spun ca a fost un blestem. O tiganca fara casa, o chema Fatma, s-a adapostit acolo si lumea zice ca si-a facut nevoile in biserica. Apoi a paralizat saraca. Da’ si noi, cand eram mici jucam ascunsa prin biserica…Jucam si fotbal in curte. Pai atunci juca cu noi si Petrica Stanca. El s-a nascut in casa de langa biserica. Acum a ajuns mare pe la Constanta”. (Petre Stanca este vicepresedinte al Consilului Judetean, n.red). Cat despre Adancata, nici la Urluia nu se stie exact cand a fost parasit de localnici. “Urluienii” spun doar ca se traia bine acolo (“apa era in izvoarele din zona si lemne in padure, numai ca drumul era prost si satul izolat”). Am parasit cu tristete satul in care cativa tarani vorbareti au numit, simplu si inconstient, necesitati vitale nerezolvate inca in satele dobrogene, in cel de-al treilea mileniu crestin: apa si lemnele de foc.