În 2016 se va sfârși mandatul celui care ar trebui să rămână în istoria Americii ca unul din cei mai importanți președinți, alături de figuri legendare ca Washington sau Lincoln. Barack Obama a scos din amorțire politica internă și externă a SUA, a îndreptat nedreptăți istorice și, nu în ultimul rând, a îngenuncheat Rusia, folosindu-se chiar de arma cea mai de preț a rușilor – țeava de petrol.
Un articol de Răzvan PETRE
În spatele fiecărui bărbat puternic nu se află întotdeauna numai o femeie puternică, ci și o industrie puternică. Abraham Lincoln – ridicat la grad de semizeu de istoricii și politologii americani – nu a fost doar un excelent orator și un politician foarte abil, ci și unul din primii care au știut să folosească la maxim lobby-ul industriașilor capitaliști. Victoria sa în alegerile din 1860 nu s-a datorat numai talentului său în a diviza tabăra adversarilor politici (Partidul Democrat), ci și sprijinului acordat de magnații din industria siderurgică, pe care a știut să și-i apropie la timp.
De la Lincoln încoace, societatea și economia americană s-au polarizat, existând acum întregi sectoare ce preferă majoritar unul din cele două mari partide politice. Democrații – care țin loc în SUA liberalilor, dar și socialiștilor – sunt preferații clasei de mijloc, ai tinerilor educați, ai bugetarilor, dar și ai celor care lucrează în cinematografie, industria IT și producția de automobile.
La polul celălalt sunt Republicanii, care au susținere în rândul proprietarilor de terenuri și agricultorilor, dar și din partea magnaților mass media și ai petrolului.
Barack Obama s-a înscris în această tradiție, pornind la drum cu sprijinul unor personalități influente ca Michael Moore și Oprah Winfrey, și continuând prin a-și impune propria agendă privind domeniul medical, industria petrolului și politica externă. Însă marele merit al lui Obama rezidă în faptul că a reușit să scuture din temelii structura politicii interne și externe a Americii, care rămăsese încremenită în aceleași linii, de zeci de ani. În campanie a promis reforma sistemului medical – cu care mai cochetase și Hillary Clinton, înainte ca lobby-istii industriei asigurărilor medicale și fostul președinte Clinton să-i pună capac. Lui Obama i-a luat șase ani să o vadă transpusă în lege, dar până la urmă a reușit să răstoarne sistemul medical în favoarea cetățeanului și asta în pofida opoziției „monstruoasei coaliții” a Republicanilor și a giganților din industria medicală. Tot Administrația Obama a fost cea care a propus tăieri de taxe de 1,2 trilioane de dolari pentru clasa mijlocie și intrarea SUA în clubul țărilor normale la cap – care recunosc schimbările climatice și care se implică în prevenirea lor.
Însă cele mai spectaculoase mișcări ale lui Obama au fost cele de pe piața petrolului și cele privind politica în Orientul Mijlociu. Față de toți președinții anteriori, care cu războaiele lor reușiseră să urce prețul barilului la cote record, Obama a făcut ceea ce în general e imposibil – a scăzut prețurile. Benzina și motorina pe care noi o punem acum în rezervor a fost dusă de băieți ca Bush, Băsescu, Tăriceanu și Ponta – de la 3 lei pe litru – la 6 lei pe litru și mai sus. Acum punem benzină și motorină cu 5 lei pe litru, și asta mulțumită lui Obama. Și dacă unii din deștepții ăia pe care îi enumeram mai sus nu ar mai fi încă în funcție, iar guvernele lor nu ar fi sclavele industriei petroliere, atunci prețul combustibililor ar fi cu încă un leu mai mic.
Pentru a reuși performanța asta care a afectat întreg globul, Obama a luat câteva măsuri decisive: A deschis drumul companiilor mici și mijlocii din SUA, a căror competiție a forțat scăderea prețurilor mai întâi pe piața internă. A dus o politică pacifistă. Și, nu în ultimul rând, a câștigat un război, dar nu pe calea armelor, ci prin mijloace economice.
Este vorba, bineînțeles, de noul război rece, dus împotriva autocratului Putin. În timp ce Europa bâjbâia între reprimarea și domolirea tendințelor expansioniste ale Moscovei, Obama a luat taurul de coarne. Sub comanda sa, arabii au început să pompeze mai mult, iar SUA și-a constituit rezerve imense și aparent inutile (anunțurile privind rezervele de petrol au însă rolul de a liniști piața).
Obama a întins o mână Cubei, cele două țări fiind acum pe punctul de a redeschide relațiile diplomatice, înghețate de 50 de ani. Și mai spectaculoasă a fost demararea unei runde de negocieri privind programul nuclear iranian – chiar cu riscul ostilizării liderilor israelieni. În spatele manevrelor diplomatice se deschide perspectiva din ce în ce mai clară a ridicării sancțiunilor economice împotriva celor două țări. Dacă în cazul Cubei efectul va fi unul limitat, ieșirea de sub embargo a Iranului – țară cu imense rezerve de petrol, mult peste cele ale Rusiei – va însemna continuarea trendului descrescător al prețului barilului. Dacă acest lucru se va întâmpla, el ar fi încununarea politicii externe de excepție a Administrației Obama, care a găsit elementul comun în reducerea influenței industriei petroliere, politica privind Orientul Mijlociu și punerea cu botul pe labe a Rusiei. Dacă Iranul ar intra pe piața liberă, arma energetică a lui Putin, care din tun de mare calibru a ajuns acum să valoreze cât o săbiuță, ar fi redusă la stadiul de scobitoare.
Obama e și el om. Printre multele sale defecte este acela că nu punctează la capitolul “comunicare” – fiind președintele american cu cele mai puține și pe alocuri cele mai slabe apariții publice din ultimele decade. Până și mototolul de Bush Jr., care atunci când nu era teleghidat de prompter spunea numai trăznăi, avea mai multe ieșiri publice. Însă Obama – cum necum – a reușit să tacă cu folos. Mandatele lui ar putea fi o lecție bună despre „un alt fel de politică” sau „un alt fel de președinte” – direcție pe care România promitea să se înscrie, începând cu noiembrie 2014.
