Așa-zisul Referendum pentru Familie, primul rezultat 100% din inițiativa cetățenească, nu este culmea democrației românești, ci cel mai adânc abis al ei. De fiecare dată când una din tabere a susținut o cauză, iar cealalta a chemat la boicot, m-am întristat și am sperat că data viitoare va exista o dezbatere autentică. Am primit exact pe dos – Referendumul pentru Familie a fost primul din România (și probabil din istoria omenirii) în care nu a existat nici tabără PRO, nici CONTRA.
Referendumul din octombrie 2018 a eșuat lamentabil, iar principalul motiv a fost acela că nu a fost susținut de nimeni. În timp ce liderii Opoziției au chemat la boicot, cei ai Puterii au fost complici, nici unii nici ceilalți neasumându-și public o inițiativă pe care, de altfel, o susținuseră în Parlament.
Istoria consultărilor populare în România e una a non-combatului. La referendumul pentru demiterea președintelui, Băsescu a chemat la boicot și susținătorii lui s-au retras din dezbatere, președintele câștigând „la masa verde” prin prezența redusă. Referendumul pentru Uninominal, asumat de guvernul minoritar condus de Tăriceanu, a avut parte de o prezență la fel de minoritară – 26%. Referendumul pentru Parlamentul Unicameral a fost un alt referendum într-un picior: Opoziția s-a mărginit la a-l eticheta ca „șmecherie electorală a lui Traian Băsescu”. Ceea ce probabil a și fost. Dar cel mai important a fost că singura opinie exprimată public a fost cea a președintelui și a taberei sale, fără ca oponenții să o combată, măcar în punctele în care ea friza ridicolul (de exemplu – în argumentația că prin reducerea numărului de parlamentari s-ar face o economie semnificativă la Bugetul Statului).
La referendumul din 2003, modificarea Constituției ne-a fost cerută de UE, iar politicienii noștri s-au încolonat cu toții sub drapelul taberei PRO, de teamă să nu fie huliți ca anti-europeni. Lipsa dezbaterii a dus și atunci la o mobilizare lipsită de entuzism – 14,3% la finele primei zile. Adoptat cu o prezență finală de 55%, Referendumul din 2003 a fost cel mai probabil fraudat masiv, rămânând în istoria României ca un moment de tragi-comedie: Din cele 9,9 milioane de alegători care au votat pe parcursul a două zile, aproape 6 milioane au ajuns la vot în ultimele 8 ore, iar în ultimele două ore – circa 2 milioane de alegători. O adevărată „noapte furtunoasă” și mai multe nu! Probabil că dacă fiecărui alegător i s-ar fi dat 1.000 RON ca să se preziunte la vot, și tot nu ar fi reușit să voteze 6 milioane de oameni în 8 ore (cu 1 milion pe oră la 7 și 8 seara), iar prezența la vot să sară, în ultimele două ore, de la 44%, la 55%. Dar cum toți politicienii și liderii de opinie fie s-au declarat PRO, fie și-au ținut gura, nu s-a găsit niciun curajos care să cheme poliția. Între Adevăr și UE, am ales UE și toată lumea a fost fericită.
În 2018, am atins un nou abis al democrației – de la „referendumul tuturor” din 2003, am ajuns la „referendumul nimănui”. Inițiat de un grup de 44 de organizații – majoritatea cvasi-anonime și unele dintre ele de-a dreptul obscure – referendumul nu a avut niciun lider. Singurele care s-au pronunțat categoric în favoarea aprobării referendumului – Bisericile Ortodoxă și Catolică – sunt voci sencundare în viața publică din România.
Poreclit de adversarii PSD „referendumul lui Dragnea”, el beneficiat în realitate de sprijinul tuturor partidelor, dar nu a fost asumat public nici măcar de boss-ul social-democrat. Atât după, cât mai ales înainte de referendum, Liviu Dragnea a susținut că tot ce face este să informeze alegătorii, fără a-i sfătui să voteze într-un fel sau altul. Pentru norodul pesedist, care aștepta chemarea la luptă a șefului de trib, mesajul nu a fost de mobilizare, ci mai degrabă unul confuz, mai ales pentru un electorat învățat să i se spună ce să facă, cu subiect și predicat. Dacă luăm în considerare că la referendum nu s-au prezentat la vot doar fanii PSD – deci că doar o parte din cei 21% prezenți la vot au fost direct sau indirect aduși de PSD – ajungem la concluzia că în rândul susținătorilor social-democrați prezența la urne a fost cu cel puțin 10-15% (din totalul alegătorilor) sub ceea ce poate mobiliza PSD într-o zi ploioasă, adică undeva la maxim 50% din puterea partidului.
Deși a susținut tot timpul că nu face decât să informeze electoratul, Dragnea mai degrabă l-a dezinformat. Dacă poți judeca corectitudinea unui referendum după claritatea cu care sunt puse întrebările la care electoratul e chemat să răspundă cu DA sau NU, atunci Referendumul pentru Familie se clasează, imediat după referendumul pentru ruperea Crimeei de Ucraina, în topul celor mai incorecte. Alegătorii nu au fost chemați să spună dacă sunt de acord cu căsătoriile strict heterosexuale, sau homosexuale, ci dacă „sunt de acord cu Legea de Revizuire în forma adoptată de Parlament”. Care dracu o fi forma aceea, pun pariu că nici inițiatorii referendumului, și cel mai probabil nici cei care au votat-o, nu știu. Se putea formula întrebarea mai clar? Cu siguranță că se putea, dar nu s-a dorit…
O întrebare tembelă, cuplată cu o campanie palidă, neasumată de nicio figură publică și purtată adesea pe lângă subiect (la modul – Iată ce risipă de bani cu acest referendum!) a făcut ca mulți alegători să își piardă interesul, sau să rămână în stadiul de „cetățean turmentat” – care se întreabă perpetuu „Eu cu cine votez?”. În preziua votului, am avut surpriza să constat că soția mea, care nu se dă de ceasul morții după dezbateri socio-politice sau după bălăcărelile de la tv, habar n-avea despre ce e referendumul. I-am arătat întrebarea ce urma să figureze pe buletinul de vot, iar ea, obișnuită să tot audă de căsătoria între persoane de același sex și total neatinsă de pseudo-campania pentru referendum, m-a întrebat dacă asta înseamnă că trebuie să spunem da pentru legalizarea căsătoriilor homosexuale…
Opoziția a boicotat referendumul, PSD „a informat alegătorii”, iar ALDE a anunțat prin vocea lui Tăriceanu că nu se va implica în campanie și că recomandă ca fiecare să facă ce îl taie capul. Cam ăsta e rezumatul Referendumului pentru familie. O inițiativă cetățenească, de care toți politicienii noștri – de la PSD la USR (aviz celor care își închipuie că USR e un partid „altfel”) – și-au bătut joc. Poate nu știți – pentru ca un proiect de revizuire a constituției să ajungă la referendum, este mai întâi necesar ca legea de revizuire să treacă prin Parlament cu o majoritate de cel puțin două treimi, în fiecare cameră. Două treimi este mult peste capacitatea PSD+ALDE. Parlamentari din toate partidele, de la PSD, ALDE; PNL, USR etc. au pus lăbuța pe buton și au votat modificarea Constituției. Din 22 de voturi împotrivă înregistrate la Camera Deputaților, majoritatea au venit de la USR, care s-a poziționat împotriva inițiativei cetățenești. Același USR care peste câteva luni se va da de ceasul morții să-i fie acceptată „inițiativa cetățenească” Fără Penali în Funcții Publice, moment în care va spune că cine se pronunță împotrivă e un penal și un dușman al poporului. Au votat Pentru toți sau aproape toți parlamentarii PSD, ALDE, PMP, UDMR, Minorități și șase de la USR. După ce s-au dat fanii inițiativei cetățenești și vașnici reprezentanți ai celor ce i-au trimis în parlament, parlamentarii au mers la nani, așteptând ca referendumul să moară, din lipsă de interes și implicare. Apoi, na – ce vă așteptați? Ca după 27 de ani de democrație mimată, politicienilor români să înceapă brusc să le pese de electorat?
Un articol de Răzvan PETRE
