Supărat nevoie-mare că jurnaliştii de la DEZVĂLUIRI au deschis o dezbatere pe tema lucrurilor permise, sau interzise, clerului
musulman, Muftiul Iusuf Muurat a dat în judecată ziarul şi pe ziarişti, cerând ca daune „mărunta” sumă de 150.000 RON. Probabil din dorinţa de a impresiona judecătorii prin cantitate, Iusuf Muurat a formulat o cerere de chemare în judecată de 20 de pagini – o adevărată broşurică!
Un articol de Răzvan PETRE
Din păcate, o bună parte din această pretinsă lecţie de jurisprudenţă pe care muftiul vrea să o dea magistraţilor constănţeni este alcătuită din procese judecate la nivel european şi internaţional, deci fără nici o valabilitate în România. Mai mult, din expunerea muftiului, care conţine o serie de afirmaţii scoase din context, lipsesc deciziile curţilor de justiţie, ce dau dreptate ziariştilor şi ce reafirmă libertatea de expresie. Ziarul DEZVĂLUIRI vă prezintă, în continuare, câteva dintre cazurile invocate de muftiu în favoarea sa, dar care au prea puţin, sau chiar nimic de a face cu munca ziariştilor şi cu suferinţele pe care Iusuf Muurat pretinde că i le-am provocat.
Cazul Lingens
Unul din primele cazuri evocate de muftiu, în favoarea sa, este procesul dintre un ziarist şi statul austriac. În speţă, ziaristul a ridicat un semn de îndoială privind moralitatea unui om politic, care, în tinereţe, făcuse parte din brigăzile SS, care masacrau sistematic civili, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Justiţia austriacă l-a condamnat pe ziarist, i-a dat o amendă şi a dispus confiscarea ziarului. Ziaristul s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că Justiţia austriacă a strâns de gât dreptul de liberă exprimare şi i-a făcut dreptate ziaristului. În decizia Curţii, care a dispus plata către ziarist a unor despăgubiri de 20 de ori mai mari decât amenda primită, se scrie, negru pe alb, că presa are datoria să transmită informaţii despre problemele şi persoanele de interes public, iar publicul are dreptul să primească aceste informaţii. Din păcate, în prezentarea sa, muftiul a „omis” să prezinte decizia Curţii, precum şi concluziile la care a ajuns aceasta.
Procese fără ziarişti, folosite împotriva ziariştilor
Un alt exemplu de scoatere din context este dat de expunerea muftiului, atunci când acesta invocă cazul Peck contra Marii Britanii. Povestea acestui caz este una ironică: Un englez pe nume Peck, supărat pe viaţă, a plecat la plimbare pe stradă cu un cuţit în mână, hotărât să se sinucidă. Din fericire, în oraşul său era instalat un sistem de supraveghere video, iar Poliţia, alertată, a sosit la locul tentativei de suicid la puţină vreme după ce Peck îşi tăiase venele în public, reuşind să-i salveze viaţa acestuia. Înregistrarea video care a dus la prevenirea morţii lui Peck a fost făcută publică, printr-un comunciat de presă. La fel ca în România, unde vedem zilnic la ştiri înregistrări ale camerelor de supraveghere, imaginile cu salvarea lui Peck au fost preluate de BBC şi de alte instituţii de presă. Nemulţumit că fapta sa, săvârşită în public, a ajuns pe ecranele televizoarelor, Peck a dat în judecată autoritatea care administra sistemul de supraveghere video.
Folosirea acestui caz de către Muftiul Muurat, pentru a-şi justifica monstruoasele pretenţii materiale, este o altă dovadă în sensul manipulării jurisprudenţei europene. La finalul procesului, Curtea Europeană a decis că, în contextul în care Peck nu e o persoană publică, autorităţile nu aveau dreptul să dea publicităţii imagini cu el, plimbându-se pe stradă cu un cuţit în mână şi a dispus plata de către Statul Britanic a unei amenzi modice (aproximativ 50% din costurile de judecată). Nici un ziarist şi nici o instituţie de presă nu au fost acuzate de încălcarea drepturilor lui Peck. În proces nu au fost implicaţi jurnalişti, ceea ce face ca invocarea acestui caz împotriva ziarului DEZVĂLUIRI să fie nulă.
Muftiul se aliază cu Prinţesa de Monaco
Probabil, din imposibilitatea de a găsi decizii ale curţilor europene care să sugrume dreptul de liberă exprimare, Muftiul şi-a construit cazul pe procese în care nu sunt implicaţi ziarişti. Unul dintre cele mai importante cazuri invocate de muftiu este cel al Prinţesei de Monaco, care, după ce Statul German a refuzat, zece ani la rând, să pună căluş ziarelor care prezentau fotografii cu ea, a decis să se ducă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aici, ea a cerut ca Statului German să i se ordone să facă tot posibilul pentru a preveni publicarea articolelor şi imaginilor cu şi despre ea. Partea cea mai amuzantă, şi care face ca folosirea acestui caz să fie un gest ridicol, este aceea că procesul în cauză s-a terminat în coadă de peşte. După lungi deliberări, părerile judecătorilor au fost împărţite. Astfel, la finalul procesului, Curtea nu a dat nici o sancţiune, ci a decis că… părţile ar trebui să se împace! În loc de amenzi usturătoare, Curtea Europeană a trimis o invitaţie publică prinţesei şi autorităţilor germane, pentru ca acestea să cadă la înţelegere.
