Zilele trecute am terminat „Mielul: Evanghelia după Biff, tovarăşul de joacă al lui Iisus”. Romanul lui Christopher Moore tipărit de Polirom este un fel de Biblie hazlie stalinistă renăscută din cenuşa capitalistă, cu niscai adaosuri care, în afară de umor, vând bine un subiect atât de sensibil. Admit că mi-a plăcut şi că am şi râs pe alocuri, în averse scurte. În rest, cer senin. Cartea lui Moore se încadrează foarte lejer la capitolul „de citit la budă” fără ca asta să însemne cu necesitate o judecată negativă ci, pur şi simplu, faptul că e genul de lectură viabilă în spaţiul desăvârşitei solitudini. Dacă nu mă credeţi, încercaţi în acelaşi spaţiu conferinţa heideggeriană despre originea operei de artă.
Un articol de Bogdan Papacostea
Am trecut apoi, împins de nostalgie, la o relectură, anume cea a volumului de povestiri sci-fi „Aici sunt tigri” al lui Ray Bradbury. Când am citit eu prozele astea, prin clasa a cincea, mi-au făcut o impresie foarte frumoasă. Acum, însă, nu mă hotăram dacă să râd în hohote sau aşa, moderat. Bine, ştiu că în afara unor mici excepţii SF-ul este zona tristă a băieţilor care viseaza oi electrice şi-apoi le descriu detaliat. Ray Bradbury, cică, ar fi altceva. Aiurea. Vă spun că dacă Marius Tucă s-ar apuca de scris ficţiune ştiinţifică i-ar ieşi ceva în genul liric greţos al lui Ray. Deşi mi-e scârbă să citez, nu mă pot abţine: „Se crapă de ziuă, spuse tatăl lui Sim, ridicându-şi fruntea ridată, neînsufleţită” ( pg. 171). Tatăl ăsta o fi având unele părţi ale corpului neînsufleţite, în schimb altele îi sunt atât de jucăuşe încât reuşeşte să mai anime acţiunea câteva pagini bune. Acum, nu ştiu dacă idiotul este Bradbury sau traducătorul dar iau in calcul prima variantă. Oricum, gata, m-am hotărât: nu voi fi niciodată cosmonaut. În schimb, biblioteca mea va primi un spor de rafinament după ce voi fi aruncat acest volum acolo unde îi este locul.
