Tehnic, Al Baghdadi a reuşit! Toată lumea vorbeşte despre ISIS. Toate jurnalele de ştiri încep şi se termină cu ISIS. Toţi doritorii de jihad vor să lupte – nu oricum – ci alături de ISIS. Agenţii de influenţă ai Califatului sunt tocmai cei care se luptă împotriva lui – de la Assad, la Putin şi Obama, care din două în două vorbe aduc aminte de Statul Islamic. E de mirare cum mai există Statul Islamic, în acest moment în care, din vorbe, toată lumea e împotriva lor. Mirarea se spulberă însă, dacă luăm în considerare adevăratele războaie purtate în spatele declaraţiilor anti-ISIS.
Un articol de Răzvan PETRE
Autoproclamatul „Stat Islamic” este una din zecile de grupări armate sunite active în Orientul Mijlociu. În timp ce alte organizaţii atacau guvernele naţionale sau pe americani, ISIS s-a concentrat pe atacurile împotriva şiiţilor, reuşind în acest fel să monopolizeze piaţa sponzorizărilor în arme şi bani, venite pe filiera statelor sunite bogate – Arabia Saudită, Qatar, Kuweit. După ce a pus mâna direct sau indirect pe aceste resurse, ISIS a dus o amplă campanie de popularizare a acţiunilor sale. Uciderea în chinuri a prizonierilor şi distrugerile sitului arheologic din Pamyra – văzute de mulţi ca semne ale barbariei – sunt eficiente acţiuni de marketing. Exploatând abil lăcomia companiei Google şi viciile organizatorice din sistem, ei au postat primele decapitări pe Youtube. Când decapitările au devenit rutină, au trecut la arderea de vii a prizonierilor, apoi la crucificări şi alte metode. Când execuţiile toate au devenit rutină, au început să arunce în aer patrimoniul cultural din Palmyra. Efectul de bulgăre de zăpadă s-a produs pe deplin. Acum, toată lumea vorbeşte doar de ISIS. Toţi tinerii musulmani suniti nemultumiti vor să plece la jihad alături de ISIS. Toţi finanţatorii terorismului se înghesuie să colaboreze cu ISIS. Iar reclama le este făcută de personaje ca Putin sau Obama, care nu mai contenesc să vorbească despre Statul Islamic.
Împotriva ISIS luptă kurzii. Care, profitând de rolul lor în prima linie şi de slăbirea guvernelor din Siria şi mai ales din Irak, au rupt legăturile statale şi s-au înstăpânit peste câmpurile petrolifere din zona lor de influenţă. În Irak, deşi nu e recunoscut oficial, există, de facto, un stat kurd, iar zona de nord a Siriei este tot sub controlul lor. Kurzii duc cu seriozitate un război defensiv, dar atâta timp cât ISIS slăbeşte puterea guvernelor recunoscute, şansa unui Kurdistan independent sporeşte.
În Irak, guvernul lăsat în urmă de americani duce un război fără speranţă. După răsturnarea lui Saddam (exponentul minorităţii sunite), şiiţii au preluat puterea. În Bagadad, mii de suniţi înstăriţi au fost daţi afară din case şi au fost prădaţi de posesiuni, la fel cum procedau naziştii cu evreii (dar fără ca cineva să se scandalizeze). Deci chiar dacă guvernul ar recupera controlul asupra jumătăţii sunite a ţării, războiul sectar nu ar înceta. Lupta cu ISIS e doar faţada unui conflict între cele două religii şi grupuri sociale care se urăsc profund, pe de o parte, şi conflictul pentru câmpurile petrolifere din Kirkuk, pe de altă parte..
În Siria, Assad mai controlează o treime din ţară. Este vorba de treimea allawită (şiită), unde populaţia nu îl iubeşte neapărat pe conducător, cât se teme că venirea războinicilor suniţi i-ar pune în situaţia de a suferi prigoana la care sunt supuşi acum suniţii din Irak. Altfel, regimul lui Assad este unul criminal, care este responsabil de 90% din mareea de refugiaţi ce ia acum cu asalt Europa. Iar principalul său obiectiv nu este ISIS – care controlează estul deşertic – ci eliminarea grupărilor de opoziţie din centrul şi nordul ţării.
Şi mai complicată (şi perversă) e situaţia ţărilor care au intervenit în Siria şi Irak, în numele eradicării ISIS. De la bun început, Arabia, Kuweitul şi Qatarul au finanţat mişcările armate sunite (inclusiv pe cele afiliate ISIS), pentru a contracara influenţa în regiune a Iranului şiit – care susţine şi guvernul la putere în Irak. După proclamarea Califatului, aceste ţări au oprit oficial finanţarea rebelilor Statului Islamic, dar continuă să excludă guvernele Siriei şi Iranului de la masa tratativelor anti-ISIS.
Pentru Iran, miza confruntărilor nu este atât distrugerea ISIS, cât mai ales extinderea sferei de influenţă. După zeci de ani de ameninţare din partea regimului sunnit al lui Saddam Husein, Irakul este în sfârşit un stat prieten Teheranului. În Siria, Iranul operează prin Hezbollah, efectul secundar fiind acela că armele iraniene ajung (cu voie sau fără de voie) să fie folosite şi împotriva Israelului, nu numai a adversarilor sirieni ai lui Assad.
Americanii sunt prinşi într-o dilemă din care nu pot ieşi. În Irak, nu îşi mai doresc să colaboreze cu guvernul şiit, care s-a dovedit corupt, ineficient şi, pe alocuri, la fel de criminal ca cel al lui Saddam. Nici aliaţii tradiţionali ai SUA – Arabia Saudită – nu văd cu ochi buni colaborarea americanilor cu şiiţii de la Bagdad. Iar în Siria situaţia este şi mai tulbure. Colaborarea cu Assad e exclusă – din cauza atrocităţilor comise zilnic de trupele sale, cât mai ales pentru că susţinerea acestuia ar da apă la moară Iranului. SUA a încercat înarmarea şi antrenarea unor grupări sunite „moderate”, dar nu de puţine ori acestea au pactizat sau au fost absorbite cu totul de ISIS. În plus, deşi colaborarea cu miliţiile kurde pare o alegere sigură, ea nu e văzută cu ochi buni de Ankara. Aşadar, SUA are de ales între a intra în luptă de partea Iranului, a-i enerva pe turci, sau a-i ajuta indirect pe cei din ISIS.
Pentru Rusia, războiul din Siria e o oportunitate ce nu putea fi scăpată. Pretextând cu nişte mişcări ale unor aşa-zişi membri ISIS din Daghestan (vă mai aduceţi aminte de pretextele Războiului din Cecenia?), ruşii au intrat cu arme şi bagaje în Siria. Putin împuşcă astfel mai mulţi iepuri dintr-un foc: 1) Pozează în Izbăvitor, după ce ani de zile a fost Inamicul Public Numărul Unu. 2) Se face că scapă Europa de imigranţi, prin rezolvarea conflictului din Siria (o minciună subtilă, care „dă bine” în cancelariile occidentale). 3) Spre deosebire de Ucraina, unde trebuia să simuleze cu cheltuieli colosale ample exerciţii militare ca să poată trece peste graniţă câteva tancuri şi lansatoare de rachete, în Siria deplasează cantităţi uriaşe de armament, la vedere. Siria şi Iranul erau deja printre cei mai importanţi cumpărători de armament rusesc. Acum, că Putin îi ajută, să vezi ce o să crească contractele… Sugestiv a fost episodul lansării rachetelor de croazieră – arme inutile împotriva ISIS, care nu deţine sisteme sofisticate de radar sau de apărare antiaeriană. Dacă tot voiau să le utilizeze, ruşii puteau să le tragă de pe Mediterana, dar au preferat să le demonstreze iranienilor ce arme faine „Made in Russia” ar putea cumpăra…
Ar mai merita menţionate Israelul şi Turcia. Israelul zice ce zice de ISIS, dar preocuparea nr.1 a lui Netanyahu e slăbirea Hezbollah şi a regimului pro-Iranian al lui Assad. Iar turcii îi acuză pe ISIS, dar îi bombardează aproape zilnic pe kurzi. Nu e exclus ca în următoarele luni, sub pretextul atentatului din Ankara, guvernul turc să ordone o intervenţie armată în Irak şi Siria, care să permită Turciei să pună stavilă, măcar pentru moment, ambiţiilor statale ale Kurdistanului.
După cum vedeţi, situaţia califatului este „tristă, însă plină umor”. Turcii vorbesc de ISIS, dar îi belesc pe kurzi. Kurzii, între timp, ţin graniţa cu ISIS, dar îşi văd de obiectivul lor statal. Assad vorbeşte de ISIS, dar aruncă bombe în capul opozanţilor civili. Irakul vorbeşte de ISIS, dar preocuparea nr.1 e să recupereze câmpurile petrolifere de la kurzi. Israelul, saudiţii şi kuweitienii vorbesc de ISIS, dar vor să scape de Assad şi de prietenii lui iranieni. Iranul şi miliţiile sale zic de ISIS, dar dau vârtos în arabii suniţi (dacă ar scăpa şi de Israel, ar fi un bonus). Putin vorbeşte de ISIS, dar face show şi vinde arme (mană cerească, în condiţiile în care rubla s-a devalorizat cu 60%). SUA vorbeşte de ISIS, dar rămâne cu vorbele, pentru că şi dacă ar fi să facă ceva, nu ştie de unde să înceapă. UE vorbeşte de ISIS. Punct. Iar România vorbeşte de ISIS, iar în fundalul acestor vorbe trece pe şestache prin Parlament urât-mirositoarele Legi Big Brother (una dintre ele a fost deja promulgată acum două săptămâni). Care evident că nu ne vor ajuta să ne alăturăm coaliţiei anti-ISIS, dar vor spori nivelul nostru de securitate până la punctul la care serviciile vor şti şi ce culoare au chiloţii de pe noi.
