Dincolo de tumultul campaniei electorale, pe scena internațională se petrec lucruri extrem de importante pentru viitorul României. Politicienii noștri, care de trei ani ne-au făcut capul calendar că „avem un război pe granița României” se comportă ca și cum nu ar realiza că vom avea acum o pace pe granița României – una care va reconfigura dacă nu situația în teren, atunci cel puțin balanța de puteri și ordinea priorităților în zona Mării Negre.
Deocamdată, procesul de pace din Ucraina evoluează în pași mărunți, cu concesii mai degrabă simbolice. Să nu ne amăgim însă – Trump e ca formație om de afaceri, iar Putin e dispus și el la tot felul de tranzacții (mai ales că nu dă de la el, ci din teritoriul smuls Ucrainei). În curând se va ajunge la decizii importante, iar multe dintre ele riscă să afecteze (nefast?) România.
Cu ocazia procesului de pace, conducătorii României ar trebui să urmărească să obțină cât mai mari avantaje pentru țara noastră, mai ales având în vedere implicarea noastră substanțială (prin primirea refugiaților, distrugerea pieței cerealelor, crearea principalelor coridoare de transport către Ucraina prin Constanța și pe Brațul Chilia, ajutorul militar și mai ales cel de informații – țara noastră fiind principala bază a avioanelor care supravegheau Marea Neagră etc.). Mai mult de atât, ei ar trebui să vegheze și să evite o serie de pericole care se prefigurează deja la orizont…
Încă de la primele discuții de la Casa Albă, Zelenski a propus schimbarea teritoriului ocupat de ucraineni în Regiunea Kursk, pentru centrala nucleară de la Zaporoje, ocupată de ruși. În urmă cu o săptămână, pe urma unei acțiuni-fulger, rușii au eliberat Kursk, deci Zelenski a rămas fără această monedă de schimb. La scurtă vreme, a fost anunțată pe surse contrapropunerea lui Putin: Centrala de la Zaporoje, contra unei baze navale ruse la Odesa. Dacă ar fi susținută oficial, această propunere ar fi un măr otrăvit. Problema este că Ucraina este prea moartă de foame pentru a-i păsa de otravă: După semnarea păcii, va avea nevoie disperată de bani, va relua rapid livrările de gaz rusesc, va dori să reia exporturile de energie către Europa (inclusiv energie nucleară de la Zaporoje), iar pentru o bază la Odesa rușii ar fi mai mult ca sigur dispuși să le facă o reducere semnificativă la prețul gazelor (la fel cum le făceau ucrainenilor pentru baza din Sevastopol).
Dincolo de jena pe care ne-ar provoca-o gândul că rușii și-ar putea parca de mâine navele la o azvârlitură de băț de granița noastră, această evoluție ar avea și alte implicații, mult mai severe. Tot pe surse, după cea mai recentă rundă de negocieri între SUA si Rusia, s-a vehiculat dorința Rusiei de a obține o garanție de securitate pentru Transnistria. O eventuală bază în Odesa ar însemna nu numai consolidarea statutului de „lac rusesc” al Mării Negre, cât și o punte de legătură între Federația Rusă și această regiune autonomă din Republica Moldova. Inutil să mai înșir ce complicații ar aduce asta statutului Moldovei, sau legăturii dintre România și Moldova. Acum un an, perspectiva reîntregirii cu Moldova părea să fi reînviat – acum însă ea se topește, ca o fantomă în ceața rece a dimineții…
Dacă din partea Rusiei nu avem să ne așteptăm decât la surprize neplăcute – chiar și doar pentru că interesele Moscovei și ale Bucureștiului nu sunt deloc aliniate – nici din partea ucraineană nu avem să ne facem vise deșarte: Ucraina pierde la această pace în fața Rusiei, și va căuta compensații de oriunde le poate primi – și mai ales de la cei prea slabi și prea dispuși să le facă…
De la înființarea sa ca stat și până acum, Ucraina ne-a călcat pe cap cu fiecare ocazie. Dintre dosarele rămase deschise se remarcă cel al Canalului Bîstroe și cel al drepturilor minorităților. Momentan, în Ucraina, BOR, biserica Rusiei și cea a Ucrainei sunt într-un conflict tripartit, patriarhia Kievului împroprietărindu-se cu bisericile celorlalți și inclusiv cu ale noastre. Zilele trecute, ministrul culturii de la Kiev a anunțat reducerea numărului școlilor cu predare în limbile minorităților. Decizia a fost întâmpinată cu un protest vehement din partea ministrului de extern ungar – și cu o tăcere la fel de vehementă a ministrului de externe român.
De ani de zile, cultura românească, identitatea etnică a minorității române, presa și școala în limba română din Ucraina sunt sub asediul puterii de la Kiev – cine nu mă crede să caute pe internet sutele de articole ale presei române publicate pe aceste teme, până în 22 februarie 2022 (data la care intrat în vigoare în presa centrală din România directiva „Despre Ucraina numai de bine!”)
Nu în ultimul rând, avem și probleme economice nerezolvate: Tranzitul cerealelor și efectele lui nefaste, acordul privind tranzitarea navelor pe Bîstroe care ar fi trebuit să fie unul temporar și să fie deja ridicat ș.a.m.d.
Toate astea și multe altele ar trebui puse pe tapet cu ocazia negocierilor actuale. De exemplu, orice concesie făcută Rusiei privind Odesa ori Transnistria ar trebui să fie acceptată doar cu garanții de securitate suplimentare ale SUA pentru noi, respectiv cu concesii privind Moldova și apropierea dintre aceasta și România, respectiv UE.
Pentru a pune astea pe tapet, România ar trebui să fie primită la masa negocierilor. Or, deocamdată, România nu doar că nu e la masă, ci pare să fi greșit cu totul adresa: Liderii noștri ne asigură că suntem alături de Europa – dar Europa nu e parte la negocieri…
Sigur, liderii europeni gesticulează și azi în sensul unui „proces de pace alternativ”: E practic o reluare a „conferințelor de pace” organizate de Vestul Colectiv anii trecuți, adevărate exerciții de teatru absurd, în care UE, G7 sau alte coaliții pretindeau că vor să împace Rusia cu Ucraina – fără măcar a chema Rusia la masa dialogului sau a ține cont de punctul ei de vedere. Adevărat vestigiu al „Epocii Woke”, această modalitate a UE de a lătra cât mai public (și complet steril) că vrem tot ce e mai bine pentru Ucraina e cu atât mai penibilă, cu cât – în paralel – există un proces de pace real, tripartit, girat inclusiv de Ucraina.
Poziționarea României alături de UE (condusă de Marea Britanie, care nici măcar nu e în UE!) demonstrează solidaritate, dar e o solidaritate stupidă. Ne-am așezat fără să ne oblige nimeni la masa moșuleților nebuni, care încă se mai cred pe vremea Mareșalului Antonescu, sau a brigăzilor de muncă socialiste…
Anglia, Franța sau Germania își permit să mimeze pacea – pentru că vor fi afectate puțin sau deloc. Pentru noi, însă, e crucial să fim măcar reprezentați, dacă nu prezenți, la masa (reală a) păcii. Mai ales că – așa cum spunea acum fix un an fostul secretar de stat al SUA Joe Blinken – „Dacă nu ești la masă, cel mai probabil asta înseamnă că ești în meniu”…
Un articol de Răzvan PETRE
