Menu
Prev Next
Ești victima abuzului și bătăii de joc a autorităților? Te invităm la Dezvăluiri LIVE pentru a-ți face cunoscute nemulțumirile. Contactează-ne pe Facebook pentru a programa emisiunea. Vei intra în direct prin telefonul tău cu cameră video, un cont de Skype (gratuit) și o conexiune internet. Emisiunile anterioare le vezi aici: facebook.com/ziarul.dezvaluiri/videos/

La Mărăşeşti s-au înghesuit toţi în poză. La Arabagi n-a fost nici dracu Recomandat

Duminică 6 august 2017. O zi în care canicula a ţinut capul de afiş al ştirilor, iar mai-marii ţării s-au tras în poză zgâlţâind coliva Veşnicei-Pomeniri la Mărăşeşti, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la vestita bătălie. În acelaşi timp, la câteva sute de kilometri distanţă, se împlinesc aproape 101 ani de la alte bătălii la fel de importante şi de sângeroase, pe care, însă nu le pomeneşte (aproape) nimeni. E vorba despre luptele de pe frontul dobrogean, în care au pierit zeci de mii de români, din cauza imbecilităţii comandanţilor şi trădării aliaţilor. Bătăliile dispărute – cele de care nimeni nu vrea să îşi aducă aminte.

Istoria Primului Război Mondial în România este povestită de cele mai multe ori astfel – intrarea în război, asaltul peste linia Carpaţilor, atacul Puterilor Centrale şi pierderea marii părţi a teritoriului, rezistenţa eroică la Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti. Arareori, este menţionat „Dezastrul de la Turtucaia”, iar despre sângeroasele bătălii din sudul Dobrogei cu greu găseşti un rând.


Arabagi – Prunaru – Topraisar

Pe faţada mausoleului de la Mărăşeşti, în partea dreaptă, chiar lângă numele faimoaselor bătălii de la Mărăşeşti şi Mărăşti, sunt înşirate pe o placă denumiri ce lasă pe cei mai mulţi vizitatori cu gura căscată. Localităţi necunoscute, prima dintre ele (Arabagi) fiind un simplu cătun, cu numele schimbat astăzi în Haţeg.
Cel mai probabil, nici cei ce au pus acele nume pe placa memorială nu aveau habar de ce naiba scrie acolo. Asta e singura explicaţie pentru faptul că printre numele de localităţi dobrogene e strecurat cel al satului teleormănean Prunaru – unde a avut loc celebra Şarjă sinucigaşă de la Prunaru – componentă a bătăliei pentru apărarea Bucureştiului. La fel se explică menţionarea Arabagi-ului (unde nu s-a dat efectiv nicio luptă decisivă), fiind în schimb omise sângeroasele confruntări pentru cucerirea de către forţele germano-bulgare a capului de pod Cernavodă şi a centrului apărării române de la Pietreni (Cocargea).

Campania de care nu vrea să-şi aducă aminte nimeni

Campania anului 1916 a început triumfal şi s-a transformat rapid într-un dezastru. După un mic avans în Ardeal, România a pierdut pe rând Cadrilaterul, Dobrogea, Muntenia şi sud-vestul Moldovei.
Din toate luptele acestea, niciunele nu sunt mai ascunse privirii contemporanilor ca cele din Dobrogea – locul în care aliaţii ne-au lăsat baltă, iar comandanţii noştri militari şi politici au dat dovada maximă a incompetenţei celei mai înalte.
Motivele pentru care jertfa soldaţilor români morţi pentru apărarea Dobrogei e băgată ca gunoiul sub preş pot fi întrezărite între rândurile scrise de cei ce au participat la lupte. În relatările lor revin obsesiv referinţe la ordine greşite, lipsa generală a muniţiilor şi trupelor de rezervă şi la cvasi-inexistenţa diviziilor ruse creditate de mulţi chiar şi în ziua de azi ca fiind cele ce au apărat Dobrogea.

Am luptat în fundul gol

La capitolul „Teorie” nimeni nu a stat mai bine ca România. Înainte de război, specialiştii Marelui Stat Major au intuit cu precizie matematică desfăşurarea ostilităţilor. În Dobrogea, încă din 1914, au început lucrările la aliniamentele defensive pe care aveau să se dea groznicele bătălii ale anului 1916.
Cu toate acestea, după doi ani de „pregătiri”, războiul ne-a prins – tipic românesc – nepregătiţi.
Linia de apărare ce mergea de la Dunăre, prin cătunul Arabagi, spre Pietreni, Cobadin şi până la mare era în teorie perfect asigurată, cu centre de forţă perfect delimitate şi deservite. În realitate, trupele de rezervă lipseau cu desăvârşire. În timp ce 7 divizii fuseseră dislocate (de pe frontul din Carpaţi) pentru apărarea Bucureştiului în faţa unei invazii inexistente la acel moment, Dobrogea a fost lăsată în paza a două divizii (a 9-a şi a 19-a), a diviziei sârbe şi a laşelor trupe ruseşti, distribuite mai tot timpul în sectoarele liniştite.
Într-o confruntare care se consacrase deja ca fiind un Război al Artileriei, apărătorii Dobrogei dispuneau de o mână de tunuri, deservite cu maxim profesionalism de unii din cei mai buni artilerişti ai Primului Război Mondial, dar lipsite cu desăvârşire de provizii. După doi ani de pregătiri, în Dobrogea nu exista niciun depozit de muniţii. Şi, deşi la acel moment defensiva din sudul Dobrogei era singura acţiune militară susţinută de pe tot teritoriul ţării, livrarea cu trenul a muniţiei de artilerie avea sincope majore.
După lupta din 6 septembrie 1916, când Regimentul 3 Artilerie a avut o contribuţie decisivă la respingerea masivului atac al forţelor germano-bulgare, tunurile noastre au amuţit aproape de tot, din lipsă de muniţii. Comandate la Bucureşti încă de cu o zi în urmă, acestea aveau să sosească în abia două zile mai târziu...
O lună mai târziu, pe 6 şi 7 octombrie, soldaţii Regimentului 66 infanterie, ce apărau ultima linie defensivă dinaintea Capului de pod Cernavodă, sunt atacaţi în trei rânduri în prima zi, apoi decisiv începând cu ora 3 a zilei următoare. Nemâncaţi, nedormiţi de 48 de ore şi cu efectivul înjumătăţit, sunt bătuţi şi se retrag dezordonat. Deşi se aflau la 10 kilometri de gara Cernavodă, în ajutorul lor nu e trimis nimeni, iar artileria ce îi deservea rămâne fără muniţii în dimineaţa zilei de  7 octombrie, după ce secerase mii de infanterişti inamici şi ţinuse piept artileriei duşmane, net superioară numeric şi ca lungime a bătăii.
Per ansamblu, în Campania din Dobrogea, raportul gurilor de tun a fost de 12/1 în favoarea forţelor bulgaro-germane. Numărul mitralierelor şi mortierelor – esenţiale pentru ţinerea aliniamentelor defensive – a fost ridicol de mic. Zilnic, germanii trimiteau „aeroplane” de recunoaştere pentru găsirea poziţiilor artileriei române, sau pentru atacarea lor cu bombe. Pentru coordonarea luptelor, foloseau baloane captive şi zepelinuri. Românii se apărau de avioane cu puşca. Nu aveam avioane, artilerie sau mitraliere anti-aeriene, iar comandanţii noştri se uitau prin binoclu cum bulgarii şi germanii masau trupe înafara razei de acţiune a slabelor noastre tunuri de câmp. Legătura dintre centrele de comandă şi militarii noştri din teren se ţinea cel mai adesea prin intermediul mesagerilor călări, din lipsa telefoanelor...


100 de ani de istorie mincinoasă

Timp de 100 de ani, adevărul privind bătăliile din sudul Dobrogei a fost mutilat şi rescris.
Nemernicia aliaţilor care ne-au lăsat baltă a fost mascată din raţiuni de politică înaltă. Înţelegerea României cu Antanta prevedea ca trupe franco-engleze şi aliate să deschidă un front secundar la Salonic – care să prevină concentrarea armatei bulgare asupra Dobrogei. Ofensiva aceasta nu a mai avut loc, iar francezii au intrat în istorie ca salvatorii noştri, care ne-au înarmat şi ne-au învăţat să ne apărăm în 1917-1918.
Ruşii, care ar fi trebuit să trimită 6 divizii, au adus doar 3. Dintre acestea, singura care s-a ridicat la nivelul aşteptărilor a fost divizia de voluntari sârbi, croaţi şi cehi – înarmată cu echipamentul învechit al armatei ruse, dar care a dat dovadă de seriozitate şi spirit de sacrificiu. Restul trupelor propriu-zis ruseşti, atunci când nu au fost repartizate în sectoare în care nu se întâmpla nimic, adesea au dat bir cu fugiţii.
După 1945, s-au găsit autori care să reabiliteze prestaţia diviziilor ruseşti. De altfel, şi în ziua de azi, în epoca internetului, pe Wikipedia (în limba română!), la capitolul „Operaţiunile militare din Dobrogea” scrie că ruşii „au sosit degrabă pentru a întări frontul aliat”, dar că după lupte sângeroase, „trupele amestecate de sub comanda lui Mackensen au reuşit să le învingă pe cele ruse” (?!?), care au fost forţate să se retragă. Despre Armata Română, despre zecile de mii de soldaţi români morţi, răniţi sau dispăruţi – niciun cuvânt. Comunismul a murit, dar fantomele lui bântuie în continuare, pe Wikipedia...

Sânge pe epoleţi

Falsificarea istoriei – care continuă cu brio şi astăzi – nu a servit numai Marilor Puteri cărora le-am fost aserviţi de-a lungul timpului. Ci şi unui considerabil grup de lideri politici şi militari din epocă, care prin incompetenţa lor au trimis la moarte zeci de mii de ostaşi.
În campania de pe Frontul de Sud (1916), erorile tactice s-au ţinut lanţ. La Turtucaia, Silistra şi Bazargic, trupele au fost retrase de pe aliniamente defensive fortificate, pe care le puteam ţine uşor – din prostie, sau din cauza unor ordine comunicate aiurea, şi în condiţiile în care acestea nu erau atacate de nimeni. Apărarea Turtucaiei – considerată esenţială pentru prevenirea atacării Bucureştiului – a fost lăsată pe seama rezerviştilor cu minimă pregătire. În Dobrogea trupele de rezervă şi muniţiile au lipsit permanent, iar batalioane întregi au fost trimise în contra-atacuri nesusţinute, stupide, ceea ce a accentuat lipsa de oameni şi materiale şi a grăbit prăbuşirea frontului. Majoritatea comandanţilor şi o bună parte a ofiţerilor superiori, promovaţi prin corupţie şi nepotism, pile şi relaţii, s-au dovedit a fi laşi, incompetenţi şi iresponsabili. La Pietreni, comandantul celor două divizioane de artilerie nu s-a arătat şi nu a dat niciun ordin pe toată desfăşurarea luptelor. La Turtucaia, comandantul şi-a lăsat baltă oamenii şi a dat bir cu fugiţii. La Cernavodă istoria s-a repetat cu alţi ofiţeri superiori, ce au trecut Dunărea cu barca, lăsând trupele din subordine fără ordine şi coordonare, în focul celei mai aprigi lupte. Memorialistica perioadei e plină de referiri la comandanţi laşi, care dădeau ordine abstracte şi adesea contradictorii.
Conducerea armatei ce apăra Frontul de Sud a trecut de la Gen. Aslan – care a „patronat” dezastrul de la Turtucaia – la generalul rus Zaioncikovski. Prezenţă fantomatică şi ezitantă, Zaioncikovki a fost înlocuit la rândul său cu Gen. Averescu. În loc să se ocupe de apărarea Dobrogei, Averescu a pus la punct „Manevra de la Flămânda” (n.r. - ce nume sugestiv!), o operaţiune pe cât ambiţioasă, pe atât de absurdă. Simbolic pentru această „manevră” este faptul că planul de luptă includea unităţi ale armatei trimise aiurea în recunoaştere cu zile în urmă, despre care nimeni nu mai ştia unde se află sau dacă mai există. Ulterior, Averescu a fost decorat şi botezat „eroul de la Mărăşeşti”, în numele altor câteva zeci de mii de soldaţi care s-au jertfit pentru apărarea ţării. Ieşit din armată, a devenit un maestru al jocurilor de culise şi unul din marii „combinatori” ai politicii române a perioadei interbelice, fiind numit ministru în mai multe guverne, prim ministru o scurtă perioadă, şi fiind unul din artizanii restauraţiei regelui Carol II.
În 1916, după o lună de conducere a lui Averescu, Armata a 3-a a încetat să existe. Decimată şi părăsită de comandanţi, a fost desfiinţată, iar efectivele comasate şi retrase în Moldova. În cărţile de istorie, însă, se menţionează cel mai adesea că sub conducerea lui Averescu trupele s-au retras în ordine, cu pierderi minore...

Somnul raţiunii
 
Tot talmeş-balmeşul de pe front era sub directa supraveghere a Marelui Stat Major. Din memoriile Gen. Averescu se întrezăreşte haosul ce domnea în acest consiliu de război, dominat de certurile dintre şefii armatei. Generalii se insultau şi se acuzau reciproc de incompetenţă şi trădare, îşi săpau unul altuia groapa şi trăgeau sfori pentru a a-şi fura unii altora funcţiile. Miniştrii guvernului erau incapabili să intervină în acest scandal general. Iar Majestatea Sa Regele Ferdinand – un monarh moale ca o îngheţată uitată la soare – era  incapabil să discearnă persoanele competente de cele incompetente (dar care intraseră în graţiile curţii sau ale reginei) şi să pună ordine în scandalul generalizat din Statul Major pe care în teorie îl prezida.

Va urma

După luptele din sudul Dobrogei, inamicul a fost obligat să se oprească şi să se regrupeze timp de o lună, şi poate că ar fi fost oprit de tot, dacă am fi avut comandanţi şi politicieni mai buni, aliaţi mai buni, arme mai bune, sau măcar muniţii suficiente. Cu un an înainte de Mărăşti şi Mărăşeşti, pe plaiurile dobrogene românii le-au spus Puterilor Centrale pentru prima oară: „Pe aici nu se trece!”
Această pagină de istorie a fost aruncată la gunoi. În urmă cu un an, cu ocazia comemorării centenarului sângeroaselor lupte de pe linia Arabagi-Topraisar, manifestările au atins cel mult un nivel local. Cele mai notabile prezenţe au fost cele ale oficialilor sârbi şi cehi, care nu şi-au uitat eroii lor ce au murit pentru apărarea ţării nostre.
Anul acesta, cu prilejul împlinirii a 101 ani, vom aprinde şi noi o lumânare la locul bătăliilor în care mii de ostaşi români au pierit, apărându-şi patria nerecunoscătoare.

Un articol de Răzvan PETRE

Adaugă comentariu

Dezvaluiri.ro, administratorul site-ului şi autorii articolelor nu îşi asumă responsabilitatea pentru comentarii. Aceasta aparţine în exclusivitate persoanelor care le scriu.

Codul de securitate
Actualizează

înapoi la partea de sus

Revista Presei

Error: No articles to display

Director: Mihai Răzvan ROTARU (tel: 0788059775)

Redactor Şef: Ştefan Doru COPOŢ (tel: 0788032808)

Senior Editor: Răzvan PETRE (tel: 0788002941)

Redacția: Viviana MIHĂLȚEANU, Ștefan KOSTOFF, Călin GAVRILAȘ

Adresa redacţiei: Constanţa, Bd. Al. Lăpuşneanu nr. 1, Casa de Cultură a Sindicatelor, biroul 4
Fax: +40 341 816 200                  E-mail: [email protected]

Copyright © 2014 Organizaţia de Investigaţii Jurnalistice. Toate drepturile rezervate.

Dezvaluiri.ro nu îşi asumă răspunderea pentru comentariile postate de cititori şi

conţinutul informaţiilor preluate din alte publicaţii. 

Fotografiile însoțite de simbolul 'T' sunt trucate iar cele însoțite de simbolul 'P' sunt publicitare.

Dezvăluiri.ro are ISSN 1842-7978, este tipărit la Sigma Media- București și distribuit prin chioșcurile Telegraf și Cuget Liber.

Politica de confidențialitate