Colindele copiilor şi vuietul înfiorător al moşoilor, din comuna tulceană Luncaviţa, alungă spiritele rele şi aduc bunăstarea în noul an

În prezent, tradiţiile mai sunt păstrate doar în muzee, în albume artistice, cărţi de istorie, monografii, sau în inimile bătrânilor. Acestea tind să dispară, mai ales pe fondul globalizării. Dezvoltarea rapidă a tehnologiei şi imixtiunea acesteia în viaţa cultural-artistică reprezintă încă un factor decisiv în pierderea interesului pentru tradiţii şi obiceiuri şi, implicit, pentru păstrarea acestora. Ca şi cum nu era de ajuns, bugetele primăriilor sunt sărăcite de criză şi primarii preferă să cârpească o uliţă, să ajute o familie săracă din localitate, sau să renoveze o şcoală, în loc să aloce fonduri pentru păstrarea şi promovarea tradiţiilor specifice comunităţii, într-un cadru organizat cum ar fi un spectacol internaţional, sau un festival. Cu toate acestea, există o localitate din judeţul Tulcea, unde prioritatea primarului este reprezentată de viaţa cultual-artistică, educaţia copiilor, păstrarea şi continuarea tradiţiilor. Este vorba de comuna Luncaviţa, al cărei primar este Ilie Ştefan, şi care a devenit cunoscută la nivel internaţional, prin obiceiurile specifice zonei şi prin ansamblul folcloric din localitate.

Un articol de Cristian Andrei LEONTE
Andreea PAVEL

Era Ajunul Crăciunului. Drumul întunecat, satele pustii şi parcă adormite, lipsa globuleţelor colorate şi a brazilor împodobiţi şi ceaţa, care parcă încătuşa întreg peisajul, nu prevesteau nimic din ce avea să urmeze. Drumul ni s-a părut o veşnicie şi parcă ajunsesem în Luncaviţa cu inimile îndoite şi lipsiţi de sentimentul entuziast al Crăciunului. Dar o dată ajunşi în comună, am avut  impresia că intrăm într-o altă lume.
Luncaviţa era singura localitate în care spiritul sărbătorilor prinsese viaţă cu adevărat. Valurile de oameni care veneau spre centrul comunei ne-au pus la mare încercare în dorinţa noastră de a ajunge aproape de scenă. Aici, un grup de copii, puţin mai mari de-o şchioapă, apăsaţi de chitarele şi viorile pe care abia le ţineau, te duceau cu gândul la un concert vienez. A urmat Ansamblul „Ghiocelul“ din Luncaviţa. Numele anunţat pe scenă de primarul comunei, care ţinea loc de prezentator şi organizator, ne-a creat imaginea perfectă a ceea ce urma să vedem. Un grup de copii, de diferite vârste, aranjaţi în costume populare, a încins atmosfera şi a schimbat tremurul frigului cu cel al emoţiei, prin dansurile specifice zonei.
Se întunecase de vreo două ceasuri. Frigul nopţii paraliza totul în jur. Numai pasiunea, voinţa şi priceperea copiilor de pe scena luncăviţeană puteau încălzi oamenii strânşi ca la urs. Nu avea să fie tocmai un urs, aşa cum spune vorba, ci ceva mult mai spectaculos şi în acelaşi timp mai înfiorător.
Scena s-a golit. Un vuiet puternic şi asurzitor a făcut cărare prin marea mulţime. Lumea a amuţit. Ceva se apropia ameninţător. Trăiam o senzaţie unică. În depărtare, pe uliţa satului, din întunericul nopţii se iveau cete de personaje cu figuri monstruoase, de parcă vechii vikingi prinseseră viaţă şi cotropeau comuna. La vederea lor, cuvântul Moşoaie a cutremurat întreg peisajul. Abia când s-au apropiat de mulţime am descoperit cu adevărat ce se întâmpla. Erau cetele de Moşoaie ce defilau an de an prin comuna dobrogeană Luncaviţa. Formate din oameni îmbrăcaţi în blănuri de animale, cu măşti înfiorătoare pe faţă, coarne înalte pe creştete şi tălăngi imense legate la brâu, cetele mărşăluiau într-un ritm exact, doi câte doi, printre oamenii curioşi să vadă Moşoaiele.
Tradiţia spune că aceste spirite colindă satele din comuna Luncaviţa de secole, şi vin să alunge tot răul de peste anul ce va urma să vină. După ce defilează în mijlocul oamenilor, prin centrul satului, se împart în cete de 20-30 de Moşoaie şi bat la porţile oamenilor, pentru a le vesti Naşterea Domnului şi a le aduce belşug în casă.
Seara s-a terminat cu un grup de flăcăi, în frunte cu primarul Ilie Ştefan, care a colindat mulţimea. Cântecele lor lungi, acompaniate de zgomotul specific Moşoaielor, ce se auzeau până peste dealuri, ne-au adus nouă şi cred că şi întregii mulţimi, speranţă în suflete şi credinţa că anul ce va urma va fi presărat numai de bucurii.
O dată cu terminarea acestor colinde, Moşoaiele au plecat spre casele oamenilor, în timp ce noi ne-am îndreptat către prietenii noştri de acasă, entuziasmaţi şi nerăbdători să le împărtăşim momentele speciale petrecute în ajunul Crăciunului, în inima vechilor munţi dobrogeni.

Tradiţia Moşoaielor

-  Moşoii sunt tineri îmbrăcaţi în piele de vulpe, cu cojoc lung de lână. Pe cap poartă coarne de cerb sau de berbec, iar faţa le este acoperită de o mască confecţionată din cătrună (tărtăcuţă). La brâu sunt încinşi cu o centură lată de care sunt prinse tălăngi mari sau mai mulţi clopoţei.

-  Cetele sunt formate din 20 - 30 de moşoi. În seara de 24 decembrie, în ajunul Crăciunului, cetele de moşoi defilează în centrul comunei Luncaviţa. Apoi, pleacă în satele Luncaviţa şi Rachelu şi colindă din uşă în uşă.

-  Moşoii reprezintă cele mai arhaice forme ale creştinismului, alungătorii tuturor relelor şi nenorocirilor care încearcă să încheie anul. Moşoiul are rolul de a vesti Naşterea Mântuitorului şi de a sfinţi casa gospodarului.