Basarabia de Sud: Sărăcie, speranţă, naţionalism şi interculturalism, vocaţie europeană la copii şi tineri (II)

Despre Basarabia, oricât te-ai strădui, nu poţi să scrii altfel decât patetic. Dacă eşti un pui de român. Despre „Republica Moldova”, nu poţi să scrii altfel decât cu jale. Mare! Chiar dacă eşti un pui de lele... Practic, soarta tărâmului dintre Prut şi Nistru a fost mereu crudă, în două mii de ani, între ciocanul transnistrean şi nicovala pe care s-a călit, prin lovituri dure şi repetate, matricea poporului român, în arealul carpato-danubiano-pontic.
Patetică, spre jalnică, este şi imaginea pe care ne-a oferit-o sudul acestui pământ românesc, aşa cum am perceput-o în periplul nostru de o zi, la începutul lunii mai a.c., atunci când l-am însoţit pe Prefectul judeţului Constanţa, Claudiu – Iorga Palaz, în acţiunea de transport pentru cele 7,5 tone de cărţi în limba română, peste 35 000 de volume, strânse la iniţiativa Organizaţiei Studenţilor Basarabeni din Constanţa, cu sprijinul Prefecturii, în cadrul programului naţional “Trimite o Carte peste Prut”. Continuăm reportajul început în numărul trecut.

Un articol de Paul PÂRVU

Găgăuzia: Statuia lui Lenin, secera şi ciocanul, plus steagul Rusiei

Din şoc în şoc: de la românii care vorbesc numai în ruseşte, la coadă la... cetăţenie română! , următorul popas a fost în plină… Uniune Sovietică, asezonată şi cu simbolistică ţaristă, plus însemne oficiale ale actualei Federaţii Ruse. Şi asta pe teritoriul unui stat suveran, cu însemne  proprii! Eram în “Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuză”, în graniţele naţionale ale Republicii Moldova.
Am ajuns în faţa centrului administrativ raional, din oraşul Vulcăneşti, populat în proporţie de doar 10% de români. Cum a oprit microbuzul Prefecturii Constanţa, cu însemnele şi înscrisurile caracteristice Statului Român, în faţa numitului sediu a şi apărut un hârb de Mercedes, care s-a postat în faţa noastră. La volan era un tânăr bloziu-spălăcit, cu părul căzut în ochii albaştri, duhnind a vodkă ( acolo se bea în loc de apă), care, deschizând geamul maşinii şi dând la maximum un îndrăcit rock rusesc, ne-a supravegheat, pur şi simplu, până la plecarea maşinii noastre. Ne privea fix, cu o expresie a feţei care nu lăsa să se transmită nimic. Sigur nu era, totuşi, vorba de iubire...”Başkanul” raional (în limba turcă, se ştie, asta înseamnă “şef”/”conducător”) i-a primit pe prefectul Palaz şi pe doamna consul general al României la Cahul, Genţiana Şerbu, cu deferenţă. Era oarecum curios, puţin intrigat de prezenţa lor acolo, oricum protocolar, dar fără efuziuni de prietenie. L-a mâhnit doar faptul că nu s-a încheiat discuţia, conform legii pământului, cu tradiţionala vodkă, cu prăjiturele, colţuni, sărătură şi ceai cu apă de la samovar, toate aflate pregătite în colţul biroului. A refuza aşa ceva este o mare impoliteţe, la ruşi, fie ei şi ...turco-găgăuzi („găgăuz” înseamnă, în turcă, „trădător”: nu numai că s-au creştinat, dar s-au şi rusificat, dedulcindu-se la vodkă, printre altele...). Nouă numai de tradiţionala „vodka-ceai” nu ne ardea, căci nici nu ne reveniserăm bine după stupoarea de a-l fi văzut pe însuşi... Vladimir Ilici Lenin, împietrit într-o statuie imensă (dar cu nasul spart şi găinăţat de porumbei, „ai Păcii” probabil...), chiar în faţa sediului raional. Pe frontispiciul clădirii, altă belea, de tristă amintire pentru noi şi de, probabil, sărbătorească realitate pentru ei: o pleaşcă cât roata carului din bronz, bine lustruită, cu secera şi ciocanul! În birou la „başkan”:  un minuscul steag moldovenesc, într-un colţ, şi unul imens, al...Federaţiei Ruse (!), în prim plan. Inutil să mai spunem că, deşi era un membru al administraţiei Republicii Moldova, care are o limbă proprie, română sau „moldovenească”, cum o mai fi..., toată discuţia cu „başkanul” raional s-a purtat cu ajutorul interpretului, pentru că omul nu voia să vorbească decât în rusă. Oricum, prin oraş, nimeni nu vorbea româneşte. În general, puţinii români din zonă preferă, de frică, din oportunism sau deznaţionalizaţi complet fiind, să se dea drept orice altceva decât ceea ce sunt. Dar oare mai sunt? Români, adică...
Paznicul de la intrare s-a supărat, la plecarea noastră, că-l fotografiam pe Lenin, fără permis de la miliţie!

„Noi vrem în Europa!”- Ultima speranţă pentru tinerii de toate naţionalităţile

Ceea ce ne-a impresionat, în cele câteva peripluri prin şcolile şi liceele din raioanele Vulcăneşti, Cantemir şi din zona oraşului Cahul, a fost extraordinara puritate a copiilor. Aproape deloc „şmecheriţi”, „fiţoşi”, cum vezi prea des pe la noi, puştii din Basarabia, sunt foarte determinaţi să scape din sărăcia şi adormirea în care se complac părinţii lor. România este pentru ei o cale spre „altceva”, spre Occident de fapt, spre o altă soartă şi spre un alt mod de a gîndi şi trăi. O precizare importantă: lucrul acesta este valabil pentru tinerii de toate naţionalităţile, nu numai pentru cei români. Şi adolescenţii ruşi, ucrainieni (ruteni), găgăuzi sau bulgari cu care am încropit, cu greu, scurte dialoguri (spre deosebire de adulţi, care se fereau să converseze cu nişte străini, şi veniţi din România „imperialistă” pe deasupra) păreau a fi conştienţi că învăţarea limbii române este o filă necesară, prima, din paşaportul lor spre Europa! De aceea, şi în zonele cu foarte puţini elevi români, am constatat aceeaşi bucurie pentru cărţile româneşti primite. Era chiar înduioşător, cum mângâiau volumele aduse. L-au rugat pe prefect să nu fie ultimul transport. Şi l-au mai rugat ceva: ar vrea să vadă şi ei  marea! Pentru acei copii minunaţi, plini de speranţe şi hotărâţi s-o rupă cu stagnarea specifică mentalităţii majorităţii adulţilor întâlniţi, Constanţa şi marea reprezentau simbolul deschiderii, al contactului cu restul lumii, oricum mai evoluate faţă de „raiul” cu iz de groapă comună în care se trăieşte în acea zonă. Impresionat de verva, puritatea şi chiar disperarea copiilor, prefectul Palaz le-a promis organizarea unor tabere la mare, pe litoralul românesc, chiar din această vară. Extraordinar de mobilizaţi de idee şi promisiune, la plecarea noastră tinerii începuseră deja să facă liste şi proiecte de organizare!

La cimitirul eroilor români, de la Ţiganca

Un moment extrem de emoţionant a fost constituit de reculegerea şi depunerea de flori de la Cimitirul Militarilor Eroi Români, de la Ţiganca, raionul Cantemir. În iulie 1941, acolo s-a încercat constituirea unui cap de pod, în adâncimea liniilor sovietice, în timpul ofensivei româno-germane pentru reintegrarea Basarabiei în trupul Ţării. A fost un măcel: au murit...1020 de soldaţi, ofiţeri şi subofiţeri români! Până în anii trecuţi, pe acel loc erau...o stână de oi şi o crescătorie de porci! Asociaţia „Cultul Eroilor” din România a iniţiat şi a condus acţiunea de reconstituire a vechiului cimitir, înfiinţat de mareşalul Antonescu pe locul gropii comune în care i-au aruncat sovieticii pe cei 1020 de flăcăi români. Noul cimitir arată corespunzător, este bine îngrijit de autorităţile locale ( zona are populaţie românească majoritară) şi este un loc de pelerinaj pentru patrioţii români care trec Prutul. Cu două săptămâni înaintea noastră, chiar Preşedintele României fusese şi el acolo, reculegându-se şi depunând o coroană de flori.