Menu

România 100 – 100 de ani de ipocrizie Recomandat

În Anul Centenarului, cu ocazia împlinirii a 101 ani de la debutul Bătăliei de la Mărăşeşti, oficialităţi de toate rangurile s-au înghesuit din nou la Mausoleu, ca să se împărtăşească din gloria morţilor fără nume. S-a cântat, s-au ţinut slujbe şi discursuri despre „jertfa necesară” pentru înfăptuirea unirii, s-au reiterat prostiile şi minciunile cu care suntem intoxicaţi de 100 de ani încoace. Toată lumea a recitat aceeaşi poezie plictisitoare, ce rezumă istoria Primului Război Mondial în România la cele trei lupte, prin care – vezi Doamne, s-ar fi asigurat Unirea şi... integrarea europeană!

La ceasul adevărului, pentru a-şi proteja fundurile şi obrazul pătat de sânge, liderii din 1918 au făcut ceea ce fac toţi liderii români, de o mie de ani încoace – au inventat un mit. Cel al „jertfei necesare”, fără de care România Mare ar fi fost imposibilă. 80 de ani mai târziu, acelaşi mit a fost servit prostimii pentru a explica de ce la Revoluţia din ’89 au murit mai mulţi oameni în zilele de după victoria revoluţiei, decât înainte, din ordinul lui Ceauşescu. S-au împărţit medalii şi certificate de revoluţionar, s-au folosit titluri pompoase, până şi Constanţa ajungând să fie declarată (ce penibil!) „oraş martir”, iar cei răpuşi au devenit „martirii revoluţiei”. Totul pentru ca Iliescu şi restul celor responsabili de diversiunea criminală ce a asigurat instaurarea noului regim să scape de răspundere – cel puţin până în ziua de azi. În 1997, istoria s-a repetat: Emil Constantinescu le-a cerut românilor să facă „un sacrificiu istoric” – să renunţe în favoarea Ucrainei la nordul Bucovinei, Herţa, nordul şi sudul Basarabiei (şi alte teritorii anexate de URSS în 1940), pentru că altfel nu vom fi primiţi în NATO, la summitul de la Madrid din acelaşi an. Prin Tratatul de la Neptun (pe care eu l-am resimţit şi îl mai resimt ca fiind o trădare naţională), România a cedat totul şi nu a primit în schimb nimic de la Ucraina. La Madrid nu am fost invitaţi în NATO, iar Constantinescu, relaxat, ne-a explicat după summit că „nici nu aveam cum să fim invitaţi acum” (dacă aş fi fost în studioul tv când a spus asta, l-aş fi strâns de gât cu mâinile mele). În NATO am intrat abia şapte ani mai târziu – timp berechet pentru a fi negociat, dacă nu revenirea Cernăuţiului la Patria-Mamă, atunci măcar drepturi mai bune pentru românii din Ucraina, care sunt astăzi lăsaţi fără învăţământ în limba maternă, desnaţionalizaţi, recrutaţi cu forţa şi trimişi în linia I a războiului din Donbas. În 1997, în locul Pământului şi al Oamenilor, guvernul ne-a servit mitul „jertfei necesare”. Şi inutile, cum s-a dovedit ulterior. Dar nouă, românilor, ne place aşa de mult să fim minţiţi, încât, iată, am ajuns şi să sărbătorim centenarul minciunii.
În realitate, Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz pot fi reunite sub o singură titulatură – Cele trei bătălii în care am reuşit să demonstrăm că nu suntem proşti. Toate aceste trei victorii au fost obţinute în faţa unui inamic demoralizat, epuizat de lupte şi pe alocuri chiar nemâncat. Toate trei sunt trecute ca „victorii tactice” ale României, ceea ce, mai pe înţelesul general, înseamnă că figurăm ca învingători nu pentru că am fi avut ceva de câştigat, ci pentru că am reuşit să nu fim bătuţi. Mărăşti nu s-a transformat într-un dezastru datorită prudenţei lui Prezan, care l-a oprit pe Averescu la timp. La Oituz şi Mărăşeşti am pierdut teren şi zeci de mii de oameni. Practic, succesul celor trei bătălii fusese compromis dinainte de luptă, pentru că ele ar fi trebuit să facă parte dintr-un atac susţinut pentru spargerea frontului germano-austriaco-bulgar, care atac fusese suspendat încă dinainte de începutul operaţiunilor pe frontul românesc.
În cadrul larg al Primul Război Mondial, operaţiunile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz figurează doar ca o diversiune. În ceea ce priveşte obiectivul naţional – unirea cu Ardealul şi celelalte teritorii româneşti din Imperiul Austro-Ungar – valoarea lor e nulă. Totuşi, peste timp, ele rămân ca momentul nostru de glorie.
Cu ocazia comemorării, politicieni şi istorici mai mari şi mai mici au ieşit pe firmament cu discursuri tiribombiste, prin care istoria reală a fost contorsionată pentru a putea fi mulată pe necesităţile politice ale zilei. La Digi 24, un nene prezentat drept istoric a vobit despre operaţiunile din vara lui 1917 ca fiind tentativa românilor de a da un ajutor francezilor si de a susţine ofensiva Brusilov (care, în realitate, avusese loc în 1916). Pentru Klaus Iohannis, scriitorii de discursuri au scos din dulap discursul prăfuit de anul trecut – preşedintele reluând tema ridicolă potrivit căreia România a intrat în război nu pentru reîntregire, ci pentru integrarea europeană. Dacă ar fi fost să spună lucrurilor pe nume, Iohannis ar fi trebuit să spună că la Mărăşti şi Mărăşeşti românii au căsăpit câteva zeci de mii de germani şi austrieci şi că intrarea României în război de partea Antantei s-a făcut pentru că toată suflarea se săturase de secolele în care în Ardealul majoritar românesc românii să fie subordonaţi intereselor maghiarilor, secuilor şi patriciatului săsesc. Pentru sasul Iohannis ar fi fost un discurs cam greu de rostit – dar infinit mai just decât aiurelile despre integrarea europeană prin hecatombele de la Mărăşeşti.
Cum tot este Corupţia Ucide unul din sloganurile favorite ale lui Iohannis, acesta ar fi putut broda cu succes pe subiectul în cauză. În primul Război Mondial, corupţia a ucis sute de mii de români. Obsedat de controlarea a tot ce mişcă, Brătianu a numit pe toate posturile cadre şi simpatizanţi liberali, mulţi dintre ei corupţi, incompetenţi. La Exterene avea un om de paie, în fruntea armatei un alt om de paie – pe generalul Iliescu, caracterizat de istoricul Florin Costantiniu ca fiind „genul generalului fanfaron, care raportează că totul e pregătit şi victoria e sigură”. Banii pentru înzestrarea armatei pe ultima sută de metri, peste 2 miliarde de lei, s-au evaporat în afaceri de corupţie, iar soldaţii au plecat la luptă fără suficiente mitraliere, muniţii, avioane şi baloane de observaţie, mijloace de telecomunicaţie - toate necesare unui război modern. Cu mici excepţii, generalii puşi în funcţie de Brătianu şi lacheii săi s-au dovedit laşi, incompetenţi, instabili psihic.
În linii mari, istoria Primului Război Mondial în România este aceasta: O serie de înfrângeri usturătoare în 1916, în care jertfa soldatului de rând a fost adesea terfelită de comportamentul generalilor, urmată de trei victorii tactice fără miză reală, în vara lui 1917.
După război, liderii momentului aveau de dat nişte explicaţii pentru cei peste 1 milion de români morţi, pentru corupţia ce secătuise resursele financiare şi care adusese în fruntea armatei nişte lachei de partid iresponsabili, pentru incompetenţa leadership-ului militar şi politic ce cauzase atâta moarte şi distrugere. În 1919, gen. Averescu s-a apucat să scrie „Răspunderile” – o suită prin care să identifice vinovaţii de dezastrul militar. Asemeni lui Iohannis, care astăzi încearcă să fructifice electoral incompetenţa guvernanţilor şi a conducerii Jandarmeriei, Averescu a urmărit mai degrabă cucerirea de capital electoral prin acuzarea adversarilor. După câteva articole reunite într-o cărticică, dedulcit la funcţii guvernamentale, Averescu a abandonat procesul necesar al identificării responsabililor.
În realitate, Marea Unire nu s-a realizat prin calcule militare sau politice, sau prin „jertfa necesară”. Ci prin voinţa democratică a românilor dinafara graniţelor Vechiului Regat. Profitând de contextul prăbuşirii imperiilor, românii din Ardeal, Banat, Crişana, Bucovina şi Basarabia, conduşi de oameni înţelepţi, patrioţi şi cu conştiinţă de neam, au votat Unirea. Cum spunea Florin Constantiniu în a sa „O istorie sinceră a poporului român”, „Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, (...) această Românie s-a făcut de la sine, peste erorile şi îndoielile clasei politice.”
În locul lucidităţii şi adevărului istoric, ni se servesc, la 100 de ani de la unire şi la 101 ani de la Mărăşeşti, acelaşi mit al „jertfei necesare” – scuza eternă a profitorilor şi a celor ce fug de răspundere. „Deşteaptă-te române!” a funcţionat în 1848 şi 1918, însă deşteptarea spiritului naţional nu a fost urmată şi de deşteptarea la minte. La 100 de ani de la Unire, încă mai înghiţim minciuni şi se pare că ne va prinde bicentenarul până să ajungem să nu le mai credem. Să sperăm, măcar, că până atunci nu vom mai avea de prestat încă vreo „jertfă necesară”...

Un articol de Răzvan PETRE

Adaugă comentariu

Dezvaluiri.ro, administratorul site-ului şi autorii articolelor nu îşi asumă responsabilitatea pentru comentarii. Aceasta aparţine în exclusivitate persoanelor care le scriu.

Codul de securitate
Actualizează

înapoi la partea de sus

Revista Presei

Error: No articles to display

Director: Mihai Răzvan ROTARU (tel: 0723359775)

Redactor Şef: Ştefan Doru COPOŢ (tel: 0788032808)

Senior Editor: Răzvan PETRE (tel: 0788002941)

Redacția: Viviana MIHĂLȚEANU, Ștefan KOSTOFF, Călin GAVRILAȘ

Adresa redacţiei: Constanţa, Bd. Al. Lăpuşneanu nr. 1, Casa de Cultură a Sindicatelor, biroul 4
Fax: +40 341 816 200                  E-mail: [email protected]

Copyright © 2014 Organizaţia de Investigaţii Jurnalistice. Toate drepturile rezervate.

Dezvaluiri.ro nu îşi asumă răspunderea pentru comentariile postate de cititori şi

conţinutul informaţiilor preluate din alte publicaţii. 

Fotografiile însoțite de simbolul 'T' sunt trucate iar cele însoțite de simbolul 'P' sunt publicitare.

Dezvăluiri.ro are ISSN 1842-7978, este tipărit la Sigma Media- București 

Politica de confidențialitate