R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

 

 

Decizia nr. 18

Dosar nr. 94/2002

 

 

Şedinţa publică de la 17 februarie 2003

 

 

Asupra recursului în anulare de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 356/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.F. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a reţinut că inculpatul, în calitate de comisar şef de divizie în cadrul Gărzii Financiare Vaslui, a efectuat în luna ianuarie 1995 un control tematic la S.C. P.Ş. S.R.L. Bârlad.

Cu acest prilej, inculpatul a primit de la G.Ş., administrator al societăţii controlate şi de la G.Z., soţul celei dintâi, suma de 10.000.000 lei, 8 saci cu făină de grâu şi 8 saci cu tărâţe. Totodată, acesta a pretins să i se servească, gratuit, masa pe perioada verificărilor, toate acestea pentru a nu evidenţia în actul de control neplata impozitului pe profit, în valoare de 20.000.000 lei şi de a manifesta, în general, indulgenţă în raport cu aspectele constatate.

Prin sentinţa penală nr. 75/S din 7 aprilie 1999, Tribunalul Braşov, secţia penală, a dispus achitarea inculpatului C.F., în baza art. 11 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că probele administrate în timpul urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti nu au fost în măsură să dovedească neîndoielnic săvârşirea faptei de către inculpat.

S-au reţinut în acest sens că sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, de către soţii G., cu privire la săvârşirea infracţiunii de luare de mită de către inculpatul C.F., s-a realizat la peste doi ani de la data efectuării controlului şi întocmirea procesului verbal de control.

Totodată, analizând sesizările înaintate, precum şi depoziţiile, instanţa a constatat semnificative inadvertenţe.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, susţinând că achitarea inculpatului a fost dispusă ca urmare a greşitei aprecieri a probelor administrate în cauză.

În concluzie, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen., prin reaprecierea materialului probator administrat.

Curtea de Apel Braşov, secţia penală, prin decizia penală nr. 160/P din 22 octombrie 1999, a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat hotărârea primei instanţe şi, rejudecând cauza, a dispus schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune prevăzută de art. 254 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în trei infracţiuni prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 13, art. 74 lit. a) şi art. 76 lit. c) C. pen., inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 8 luni închisoare, instanţa de apel apreciind ca fiind dovedită doar fapta acestuia de a fi primit în perioada ianuarie-iunie 1995 de la martorul denunţător G.Z. cantitatea de 360 kg făină şi 200 kg tărâţe, în scopul de a nu efectua corespunzător actul de control la S.C. P.Ş. S.R.L. Bârlad, a cărei administrator era soţia acestuia.

Cu privire la celelalte două infracţiuni de luare de mită, instanţa de apel a dispus achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 3387 din 14 septembrie 2000, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunţate în apel.

Împotriva ultimelor două decizii pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susţinut că condamnarea inculpatului a fost consecinţa unei grave erori de fapt.

S-a arătat că probele administrate în cauză au fost insuficiente şi neconcludente pentru a dovedi indubitabil vinovăţia inculpatului, aşa încât acestea nu sunt în măsură să susţină soluţia de condamnare.

S-a mai arătat că există dubii puternice atât cu privire la obiectivitatea declaraţiilor denunţătorilor, cât şi a celor doi martori şi că aceste declaraţii nu sunt întărite de vreo altă probă din dosar, aşa încât, considerentele care au stat la baza achitării inculpatului pentru săvârşirea celorlalte două infracţiuni de luare de mită ar fi justificat pronunţarea unei soluţii similare şi cu privire la unica infracţiune prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., reţinută în sarcina acestuia.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele de control judiciar şi menţinerea sentinţei instanţei de fond.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica deciziei pronunţate în apel priveşte eroarea gravă de fapt, urmare selecţiei neadecvate a probelor şi neobservării dispoziţiilor art. 62 şi art. 63 C. proc. pen.

Coroborând dispoziţiile legale menţionate, privind lămurirea cauzei prin probe şi respectiv aprecierea acestora rezultă că trebuiesc reţinute ca fiind expresia adevărului numai acele elemente de fapt care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză şi care ilustrează vinovăţia inculpatului.

Mai este de reţinut că, potrivit dispoziţiilor legale arătate raportate la art. 66 C. proc. pen., soluţia pronunţată trebuie să fie susţinută de materialul probator administrat în cauză.

Ca atare, sarcina de a dovedi că fapta există, că aceasta constituie infracţiune şi că a fost săvârşită de inculpat revine celui care a formulat acuzarea.

Prin decizia penală nr. 160/P din 22 octombrie 1999 a Curţii de Apel Braşov, inculpatul C.F. a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., constând în aceea că în perioada ianuarie-iunie 1995 a primit, în mod repetat, cantitatea totală de 360 kg făină şi 200 kg tărâţe grâu, în valoare de 396.000 lei, în scopul îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor sale de serviciu, respectiv în scopul menţionării în procesul verbal de control a unei creanţe bugetare, sub nivelul celei real datorate.

Or, sub un prim aspect, în denunţul formulat de soţii G., Z. şi Ş., la data de 26 iunie 1997, la peste doi ani de la data săvârşirii faptelor, denunţătorii nu fac nici o referire la primirea drept mită a sacilor cu făină şi tărâţe.

Despre primirea acestor bunuri denunţătorii relatează ulterior, cu ocazia audierilor în cursul urmăririi penale. Mai mult, denunţătorii arată că aceste produse făceau obiectul unui schimb de grâu.

Martorul H.S. a declarat că a încărcat sacii în maşina inculpatului. Declaraţia este menţinută de către acest martor care, în etapa cercetării judecătoreşti, a precizat că sacii au fost încărcaţi în autoturismul cu nr. de circulaţie precizat.

Însă, în raport de declaraţiile denunţătorilor, potrivit cărora făina şi tărâţele date inculpatului fac obiectul unui schimb, nu este întrunit elementul material din conţinutul normativ al infracţiunii de luare de mită, constând în fapta funcţionarului care, în scopurile arătate în cuprinsul art. 254 C. pen., direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani ori alte foloase care nu i se cuvin, sau acceptă ori nu respinge promisiunea unor astfel de foloase.

Mai mult, martorul H.S. era angajat la moara din Tăcuţa, la aproximativ 90 km de moara din Bârlad, aşa încât declaraţia acestuia apare ca fiind nesinceră.

Pe de altă parte, este de reţinut că declaraţia acestuia privind încărcarea sacilor în autoturismul precizat mai sus este contrazisă de declaraţia martorului D.P., care a precizat că această maşină, condusă de el, este la dispoziţia comisarului şef A.V. şi nu a fost niciodată, în perioada controlului, la societatea comercială a denunţătorilor.

Totodată, martorii H.S. şi I.N. au arătat că inculpatul era singur, sau cu şoferul, atunci când s-au încărcat sacii.

Or, martorul A.V., având calitatea de comisar şef al Gărzii Financiare Vaslui, a arătat că toate controalele au fost efectuate, conform planificării zilnice, numai în echipe, fiind interzisă deplasarea oricărui comisar, singur, la un agent economic.

Această declaraţie se coroborează cu susţinerile altor martori, comisari în cadrul aceleiaşi secţii sau inspectori în cadrul Direcţiei Financiare Vaslui.

Aceste contradicţii nu au fost înlăturate nici în etapa urmăririi penale, prin confruntare şi nici în etapa cercetării judecătoreşti, urmare refuzului denunţătorului G.Z. de a prezenta actele contabile solicitate de instanţa de judecată, respectiv bonurile de măciniş emise în intervalul ianuarie-iunie 1995 la moara din Tăcuţa.

Inculpatul a avut o poziţie constantă pe parcursul procesului penal, negând categoric săvârşirea faptelor ce i-au fost imputate.

Rezultă aşadar că materialul probator administrat în cauză, nedovedind indubitabil vinovăţia inculpatului în ceea ce priveşte infracţiunea pentru care a fost condamnat, nu are aptitudinea legală, în sensul dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., art. 23 alin. (8) din Constituţia României şi art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a susţine soluţia de condamnare.

Ca atare, în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 385¹⁰ pct. 18 C. proc. pen., corespunzător temeiului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 din acelaşi cod, invocat prin recursul în anulare.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 414¹ cu referire la art. 385¹⁵ pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare, va casa decizia pronunţată în recurs, va admite recursul declarat de inculpat împotriva deciziei pronunţate în apel, pe care o va casa, va respinge apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va menţine.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

Casează decizia nr. 3387 din 14 septembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

Admite recursul declarat de inculpatul C.F. împotriva deciziei penale nr. 160 din 22 octombrie 1999 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală, pe care o casează.

Respinge apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva sentinţei penale nr. 75 din 7 aprilie 1999 a Tribunalului Braşov, pe care o menţine.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2003.