R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

 

 

Decizia nr. 104/2003

Dosar nr. 120/2003

 

 

Şedinţa de la 15 iulie 2003, în Camera de consiliu

 

 

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 76 din 11 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondată, cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Timişoara, formulată de inculpatul I.I.

Prin aceeaşi încheiere, s-a dispus trimiterea cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului Caraş-Severin, spre judecare, la Curtea de Apel Timişoara.

S-a motivat că din actele dosarului nu rezultă că judecătorii Curţii de Apel Timişoara s-ar afla în vreun caz de incompatibilitate care să justifice recuzarea acestora.

S-a mai relevat că, în ceea ce priveşte cererea de recuzare a tuturor judecătorilor de la Tribunalul Caraş-Severin, solicitată de inculpat în aceeaşi cauză, competenţa de a o soluţiona revine Curţii de Apel Timişoara.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul a declarat recurs, formulând excepţii şi motive de casare.

Invocându-se excepţia nulităţii absolute a încheierii recurate şi a încheierilor pronunţate anterior, s-a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 52 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la examinarea cererii de recuzare, că s-a respins în mod nejustificat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului.

Totodată, a fost invocată excepţia de necompetenţă a Parchetului Naţional Anticorupţie de a efectua urmărirea penală în cauză, iar pe cale de consecinţă s-a invocat şi excepţia privind nulitatea sesizării instanţei cu cerere de prelungire a duratei arestării preventive.

Pe de altă parte, prin motivele de casare formulate s-a susţinut că toate încheierile pronunţate în cauză sunt lovite de nulitate absolută, învederându-se că nu a fost asigurată apărarea inculpatului, deşi aceasta era obligatorie, că Parchetul Naţional Anticorupţie a efectuat urmărirea penală fără să fie competent, ceea ce atrage şi nulitatea sesizării instanţei cu cererea de prelungire a duratei arestării preventive, iar completul de judecată a soluţionat cererea de recuzare fără să fi avut dosarul de fond, pentru a verifica susţinerile inculpatului.

Din examinarea excepţiilor invocate şi a criticilor formulate în cadrul motivelor de recurs, se constată următoarele:

Recursul declarat de inculpat împotriva încheierii nr. 76 din 11 iulie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Timişoara, nu poate viza decât această hotărâre, neputând determina, datorită obiectului său restrâns, verificarea actelor de urmărire penală efectuate şi sesizarea cu cererea de prelungire a duratei arestării preventive, susţinerile formulate în această privinţă putând face obiectul unor critici în cadrul căilor ordinare de atac susceptibile a fi exercitate cu privire la fondul cauzei.

Ca urmare, examinându-se încheierea prin care a fost respinsă cererea de revizuire, în raport cu ansamblul actelor din dosar, se constată că soluţia de respingere a cererii de recuzare este justificată, deoarece nu a reieşit că judecătorii Curţii de Apel Timişoara s-ar afla în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 46 şi urm. C. proc. pen.

Sub acest aspect, mai este de observat că, formulând cererea de recuzare, inculpatul nu s-a conformat dispoziţiilor înscrise în art. 52 alin. (5) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, potrivit cărora „abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător".

În adevăr, prin cererea de recuzare sunt formulate critici cu privire la modul în care inculpatul a fost surprins în flagrant primind suma de 1.500 Euro de la o studentă, în schimbul unei lucrări de diplomă, iar în legătură cu judecătorii Curţii de Apel Timişoara sunt făcute doar unele referiri cu caracter general şi numai pentru o parte dintre ei, fără indicarea concretă a cazurilor de incompatibilitate, ceea ce, evident, nu ar putea justifica formularea unei cereri de recuzare a întregii instanţe.

Pe de altă parte, câtă vreme instanţa, conformându-se dispoziţiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen., a procedat la examinarea cererii de recuzare fără să considere necesară ascultarea părţilor, nu mai prezintă nici o relevanţă împrejurarea că nu s-a asigurat prezenţa inculpatului şi asistarea sa de apărător.

Aşa fiind, se constată că soluţia de respingere a cererii de recuzare este corectă şi pronunţată cu respectarea prevederilor legii, iar criticile aduse acesteia prin excepţiile invocate şi motivele de recurs nu sunt fondate.

În consecinţă, urmează a se dispune respingerea recursului declarat de inculpat şi obligarea acestuia să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge excepţiile invocate.

Respinge recursul declarat de inculpatul I.I. împotriva încheierii nr. 76 din 11 iulie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 5.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 15 iulie 2003.