R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

 

 

Decizia nr. 125

Dosar nr. 153/2003

 

 

Şedinţa publică de la 25 august 2003

 

 

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 867 din 21 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat, între alţii, pe inculpaţii:

- C.C. la 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) şi la art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i), cu aplicarea art. 75 lit. c) şi a art. 13 C. pen.;

- A.Ş. la 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) şi la art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i), cu aplicarea art. 75 lit. c), a art. 37 lit. b) şi a art. 13 C. pen., precum şi la trei pedepse de câte un an închisoare pentru săvârşirea altor infracţiuni, dispunându-se ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, sporită cu 6 luni, adică în total 4 ani închisoare.

S-a dedus din pedepsele aplicate inculpaţilor durata arestării preventive, pentru C.C. cu începere de la 20 martie 2000 până la 21 decembrie 2001, iar pentru A.Ş. de la 6 aprilie 2000 până la 21 decembrie 2001. Totodată, a fost menţinută starea de arest a inculpaţilor.

Procurorul şi inculpaţii au declarat apel împotriva acestei sentinţe. Apelurile au fost respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 338/A din 30 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs procurorul şi inculpaţii.

S-a fixat termen pentru judecarea recursurilor la 14 noiembrie 2002, cauza fiind amânată, apoi, la 6 februarie 2003, la 3 aprilie 2003, la 12 iunie 2003 şi la 25 septembrie 2003.

Prin încheierea din 10 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160^d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaţilor este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 8 august 2003.

Inculpaţii au declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160^d alin. (1) C. proc. pen. se prevede c㠄dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385¹² alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede c㠄în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160^b şi ale art. 160^c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160^d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Aşa fiind şi cum prin art. 160^c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competenţa instanţelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160^d, corelate cu cele ale art. 160^c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu obligarea inculpaţilor să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii C.C. şi A.Ş. împotriva încheierii din 10 iulie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3356/2002.

Obligă pe inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a fiecărui inculpat, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 25 august 2003.