R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

 

 

Decizia nr. 121/2003

Dosar nr. 149/2003

 

 

Şedinţa publică de la 25 august 2003

 

 

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 548 din 6 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat, între alţii, pe inculpatul C.I.Ş. la 5 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), e), cu aplicarea art. 13 şi a art. 37 lit. a) C. pen. precum şi la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 31 raportat la art. 290, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În baza art. 86⁴ raportat la art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea sub supraveghere a pedepsei de un an şi 8 luni închisoare, aplicată anterior, dispunându-se să fie executată şi această pedeapsă, astfel că inculpatul va executa în total, conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa de 7 ani şi 2 luni închisoare.

S-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive, cu începere de la 28 mai 2001 până la 12 iulie 2001 şi de la 29 august 2001 până la 6 iunie 2002, menţinându-se, totodată, măsura arestării inculpatului.

Împotriva sentinţei inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins prin decizia penală nr. 721 din 5 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 27 februarie 2003. Cauza a fost amânată la 8 mai 2003 şi, apoi, la 3 iulie 2003.

La termenul din 3 iulie 2003, verificându-se legalitatea arestării inculpatului, prin încheierea din acea zi s-a constatat de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, că această măsură este legală şi s-a dispus prelungirea arestării până la 1 august 2003.

Prin încheierea din 24 iulie 2003, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160^d C. proc. pen., secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat din nou că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 22 august 2003 inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160^d alin. (1) C. proc. pen. se prevede c㠄dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385¹² alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede c㠄în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160^b şi ale art. 160^c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160^d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Aşa fiind, şi cum prin art. 160^c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competenţa instanţelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160^d, corelate cu cele ale art. 160^c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.I.Ş. împotriva încheierii din 24 iulie 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5042/2002.

Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 25 august 2003.