R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

 

 

Decizia nr. 116/2003

Dosar nr. 145/2003

 

 

Şedinţa publică de la 11 august 2003

 

 

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 3 din 9 ianuarie 2003 a Tribunalului Buzău, au fost condamnaţi:

1. Inculpatul T.M. la 17 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 13 şi a art. 37 lit. a) C. pen., la 15 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 201 alin. (1), (4) şi (5), cu aplicarea art. 13 şi a art. 37 lit. a) C. pen., precum şi la 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 raportat la art. 209 lit. a) şi g), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. S-a constatat că infracţiunea pentru care acelaşi inculpat a fost condamnat la un an şi 8 luni închisoare, prin sentinţa penală nr. 368 din 17 februarie 1998 a Judecătoriei Buzău, este concurentă cu infracţiunile menţionate, iar în baza art. 33, art. 34 şi art. 35 C. pen., contopindu-se toate pedepsele, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 17 ani închisoare, precum şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.

În conformitate cu art. 61 C. pen. s-a revocat restul rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare, rezultată din contopirea pedepselor aplicate prin sentinţele penale nr. 515 din 13 aprilie 1993 şi nr. 491 bis din 10 martie 1994 ale Judecătoriei Buzău, pe care le-a contopit cu pedeapsa de 17 ani închisoare.

A fost dedusă din pedeapsă durata arestării preventive, începând de la 22 aprilie 1997 şi s-a dispus menţinerea măsurii arestării.

2. Inculpatul G.C. la câte 15 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), d) şi e) C.pen. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 13 C. pen. şi de art. 201 alin. (1), (4) şi (5), cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 33, art. 34 şi art. 35 C. pen., s-a dispus ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani închisoare şi interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen.

S-a dedus, din pedeapsa aplicată inculpatului G.C., durata arestării preventive, cu începere de la 22 aprilie 1997 şi s-a menţinut starea de arest a acestui inculpat.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 197 din 16 aprilie 2003, a admis apelurile declarate de procuror şi inculpaţi şi, desfiinţând în parte sentinţa, a înlăturat pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 13 C. pen.

Împotriva acestei decizii, inculpaţii au declarat recurs, fiind fixat termen, pentru judecarea celor două recursuri, la 9 septembrie 2003.

Prin încheierea din 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160^d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaţilor este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 7 august 2003.

La data de 5 august 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpaţilor şi, prin încheierea din aceeaşi zi, a dispus prelungirea acestei măsuri până la 2 septembrie 2003 inclusiv.

Împotriva acestei ultime încheieri, inculpaţii au declarat recurs fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160^d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385¹² alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede c㠄în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160^b şi ale art. 160^c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160^d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Aşa fiind, şi cum prin art. 160^c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competenţa instanţelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160^d, corelate cu cele ale art. 160^c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu C. proc. pen., din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu obligarea inculpaţilor să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpaţii G.C. şi T.M. împotriva încheierii din 5 august 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2045/2003.

Obligă pe inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte 200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a celor doi inculpaţi, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 11 august 2003.