R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

 

 

Decizia nr. 115/2003

Dosar nr. 141/2003

 

 

Şedinţa de la 5 august 2003, în Camera de consiliu

 

 

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin ordonanţa din 14 aprilie 2003, emisă în dosarul nr. 192/P/2003 al Parchetului Naţional Anticorupţie, procurorul a pus în mişcare acţiunea penală faţă de I.I. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2003.

Tot la data de 14 aprilie 2003, procurorul a dispus, prin ordonanţă, arestarea preventivă a inculpatului I.I. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, reţinând că, în ziua de 13 aprilie 2003, acesta a primit suma de 1.500 dolari SUA de la C.A., pentru ca, în calitate de preşedinte al Fundaţiei pentru Tineret Băile Herculane, să-i asigure promovarea examenului de licenţă, precum şi în scopul de a-i da o lucrare de diplomă pe care să o prezinte la examen.

În baza acestei ordonanţe, a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 17 din 14 aprilie 2003, pe timp de 30 de zile, întemeiat pe dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. pen., măsura arestării preventive fiind prelungită succesiv prin încheieri ale Tribunalului Caraş-Severin rămase definitive în urma respingerii recursurilor declarate de inculpat.

La data de 8 iulie 2003, procurorul a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu încă 30 de zile, începând de la 11 iulie până la 9 august 2003, învederând că, pe lângă infracţiunea de luare de mită pentru care s-a dispus arestarea, a fost extinsă acţiunea penală şi cu privire la alte infracţiuni, de luare de mită şi de trafic de influenţă.

La data de 9 iulie 2003, pentru când s-a fixat termen de judecată la Tribunalul Caraş-Severin, în vederea soluţionării acestei cereri, inculpatul a formulat cerere de recuzare a completului de judecată.

Cererea de recuzare a fost respinsă, ca nefondată, prin încheierea din 9 iulie 2003.

Tot la data de 9 iulie 2003, inculpatul a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului Caraş-Severin, această cerere fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea nr. 30, din aceeaşi zi, a Curţii de Apel Timişoara.

Prin încheierea nr. 117 din 10 iulie 2003, Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea procurorului şi a dispus prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu încă 30 de zile, începând de la 11 iulie până la 9 august 2003 inclusiv.

Ulterior, inculpatul a recuzat din nou pe toţi judecătorii Tribunalului Caraş-Severin şi pe judecătorii din completul format la Curtea de Apel Timişoara pentru soluţionarea cererii sale de recuzare, după care a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor de la această curte de apel, iar la data de 11 iulie 2003 a declarat recurs împotriva încheierii nr. 30 din 9 iulie 2003.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 76 din 11 iulie 2003, a respins, ca nefondată, cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Timişoara, dispunând trimiterea la această instanţă, pentru soluţionare, a cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului Caraş-Severin.

Tot Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 3352 din 15 iulie 2003, a respins, ca nefondate, atât excepţia intitulat㠄prejudicială", prin care inculpatul a invocat nulitatea absolută a încheierii nr. 117 din 10 iulie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin, cât şi cererea de recuzare formulată în dosarul nr. 5415/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Prin decizia nr. 3353 din 15 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de inculpat împotriva încheierii nr. 30 din 10 iulie 2003 a Curţii de Apel Timişoara şi, casând această încheiere, a dispus trimiterea cauzei, la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării cererii de recuzare.

Curtea de Apel Timişoara, rejudecând cererile de recuzare a judecătorilor Tribunalului Caraş-Severin în dosarul nr. 5421/P/2003 şi nr. 5509/P/2003, prin încheierile nr. 34/P.I. şi nr. 35/P.I. din 24 iulie 2003 le-a respins, ca nefondate, constatând, totodată, încetată de drept măsura arestării preventive luată faţă de inculpat. Ca urmare, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 17 din 14 aprilie 2003.

Motivându-se că ambele cereri de recuzare a judecătorilor Tribunalului Caraş-Severin sunt nefondate, s-a relevat că încheierea nr. 117 din 10 iulie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin este lovită de nulitate absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece cererea de prelungire a arestării preventive a fost soluţionată cu încălcarea dreptului la apărare, concretizată în aceea că nu s-a asigurat asistenţa juridică a inculpatului, prin apărător desemnat din oficiu, după ce apărătorii acestuia au părăsit sala de judecată, refuzând să pună concluzii.

S-a mai învederat că s-a apreciat greşit că depunerea de noi cereri de recuzare, de către apărătorii inculpatului, ar constitui „abuz de drept", precum şi că aceste cereri nu îndreptăţeau completul să procedeze la judecarea cauzei cât timp el nu poate soluţiona propria recuzare.

În fine, s-a subliniat că, prin decizia penală nr. 517 din 24 iunie 2003, Curtea de Apel Timişoara a prelungit măsura arestării preventive luată faţă de inculpat pentru perioada 11 iunie - 11 iulie 2003, depăşind astfel termenul maxim de 30 de zile pentru care putea dispune prelungirea, astfel că Tribunalul Caraş-Severin trebuia să constate, prin încheierea nr. 117 din 10 iulie 2003, încetarea de drept a măsurii respective, iar nu să o prelungească, în continuare, pentru perioada 11 iulie - 9 august 2003.

Conchizându-se, s-a apreciat că, în raport cu prevederile art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., se impune a se constata încetarea de drept a măsurii arestării preventive, prin expirarea celor 30 de zile pentru care putea fi dispusă prelungirea, precum şi punerea inculpatului, de îndată, în libertate.

Împotriva încheierilor nr. 34 şi nr. 35 din 24 iulie 2003, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, procurorul şi inculpatul au declarat recurs.

Recursurile declarate de procuror au vizat dispoziţiile din cele două încheieri referitoare la încetarea de drept a măsurii arestării preventive, iar inculpatul a criticat, prin recursurile ce le-a declarat, soluţiile de respingere a cererilor de recuzare privind pe judecătorii Tribunalului Caraş-Severin.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 3415 din 1 august 2003, a respins recursurile declarate de inculpat şi, admiţând recursurile procurorului, a casat încheierile nr. 34 şi nr. 35 din 24 iulie 2003, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarele nr. 5421/P/2003 şi nr. 5509/P/2003, numai cu privire la dispoziţiile de încetare de drept a măsurii arestării şi de punere în libertate a inculpatului, pe care le-a înlăturat.

Totodată, făcându-se aplicarea art. 723, cu referire la art. 108¹ pct. 1 lit. b) C. proc. civ., s-a dispus amendarea inculpatului cu suma de 5 milioane lei.

S-a motivat că, dispunând încetarea de drept a măsurii arestării preventive, Curtea de Apel Timişoara a comis o eroare gravă, cu depăşirea obiectului judecăţii cu care a fost învestită, acesta constând în soluţionarea cererilor de recuzare a judecătorilor Tribunalului Caraş-Severin în dosarul nr. 4449/2003.

S-a relevat că prin considerentele încheierilor Curţii de Apel Timişoara nr. 34 şi nr. 35 din 24 iulie 2003 s-au examinat motivele de recurs formulate de inculpat împotriva încheierii nr. 117 din 10 iulie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin, prin care s-a dispus prelungirea arestării inculpatului cu 30 de zile, pentru perioada 11 iulie - 9 august 2003, recurs ce face obiectul dosarului nr. 5415/2003 aflat în curs de soluţionare la acea instanţă.

S-a subliniat că, din moment ce, prin încheierea nr. 3352 din 15 iulie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor Curţii de Apel Timişoara, formulată în dosarul nr. 5415/2003, această instanţă avea posibilitate să soluţioneze recursul declarat de inculpat împotriva menţionatei încheieri de prelungire a arestării preventive.

S-a învederat că numai instanţa care va soluţiona cauza ce face obiectul dosarului nr. 5415/2003 al Curţii de Apel Timişoara va fi competentă să aprecieze dacă judecata la instanţa de fond, atunci când s-a pronunţat încheierea nr. 117 din 10 aprilie 2003, s-a făcut fără asigurarea asistenţei juridice şi dacă prezenţa la dezbateri, timp de mai mult de 8 ore, a apărătorilor aleşi, care au formulat cereri şi excepţii, dar au refuzat să pună concluzii pe fond, părăsind sala de judecată, echivalează cu neasigurarea asistenţei juridice din motive imputabile instanţei.

S-a mai relevat că, din moment ce, prin încheierile nr. 34 şi nr. 35 din 24 iulie 2003, a respins cererile de recuzare a judecătorilor Tribunalului Caraş-Severin în dosarul nr. 4449/2003, Curtea de Apel Timişoara nu mai putea să considere că prima instanţă a greşit atunci când a respins cererea de recuzare pe motiv că aceasta ar constitui un abuz în exercitarea drepturilor procedurale.

S-a motivat că invocarea împrejurării că, prin prelungirea arestării preventive în intervalul 11 iunie - 11 iulie 2003, s-a depăşit termenul de 30 de zile, ca temei juridic a constatării încetării de drept a măsurii arestării preventive, reprezintă o eroare gravă de judecată.

S-a subliniat, în această privinţă, că decizia penală nr. 517 din 24 iunie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, prin care s-a prelungit arestarea preventivă pe perioada 11 iunie - 11 iulie 2003, fiind definitivă, nu putea fi desfiinţată decât pe calea recursului în anulare, astfel că prin cele două încheieri nu era posibilă constatarea încetării de drept a arestării preventive pentru perioada la care se referă acea decizie şi nici pentru intervalul 11 iulie - 9 august 2003, care face obiectul prelungirii dispuse prin încheierea nr. 117 din 10 iulie 2003, împotriva căreia se declarase recurs, dar încă nu era soluţionat.

Referitor la motivele invocate de inculpat în sprijinul recursurilor declarate împotriva soluţiilor de respingere a cererilor de recuzare, s-a învederat că sunt nefondate.

În legătură cu excepţiile şi cererile formulate de inculpat, s-a arătat că dispoziţiile art. 52 alin. (7) C. proc. pen. dau posibilitate instanţei de recurs să exercite controlul judiciar cu privire la toate dispoziţiile pe care le conţine dispozitivul încheierii de soluţionare a cererii de recuzare, că alin. (5¹) din acelaşi articol instituie obligaţia instanţei ierarhic superioare să dispună cu privire la arestarea preventivă înainte de a se pronunţa asupra recuzării, iar măsurile dispuse prin dispozitivul încheierii care se referă la cererea de recuzare sunt supuse, în totalitatea lor, căii de atac prevăzute de art. 52 alin. (7) C. proc. pen.

Făcându-se referire la numărul mare de cereri de recuzare adresate de inculpat, fără respectarea condiţiilor legale privind formularea acestora, s-a ajuns la concluzia că el s-a folosit cu rea-credinţă de acest drept procedural, iar ca urmare s-a constatat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 723, cu referire la art. 108¹ pct. 1 lit. b) C. proc. civ., pentru a i se aplica o amendă.

Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat recurs.

S-a susţinut, în esenţă, că recursul este admisibil deoarece se întemeiază atât pe dispoziţiile art. 140³ C. proc. pen., cât şi pe prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţia României şi pe cele înscrise în art. 5 parag. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care impun ca orice persoană privată de libertate, chiar prin hotărâre judecătorească, să poată introduce împotriva acestei măsuri recurs în faţa unui tribunal.

Prin motivele invocate, s-a mai susţinut că decizia atacată este în realitate o încheiere şi că trebuia pronunţată de un singur judecător, iar soluţia dată de acesta să fie supusă recursului.

S-a relevat, de asemenea, că în mod greşit s-a dispus înlăturarea dispoziţiilor de încetare de drept a măsurii arestării preventive a inculpatului, precum şi amendarea acestuia pentru exercitarea cu rea-credinţă a dreptului de a formula cereri de recuzare.

În fine, s-a susţinut că se impunea casarea încheierilor atacate cu recurs cu privire la respingerea cererilor de recuzare, învederându-se că din actele dosarului reies suficiente temeiuri care îndreptăţesc admiterea acestor cereri.

Recursul declarat de inculpat este inadmisibil.

Aşa cum s-a arătat, inculpatul a exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei nr. 3415 din 1 august 2003, prin care Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a soluţionat recursurile declarate de procuror şi inculpat împotriva încheierilor nr. 34 şi nr. 35 din 24 iulie 2003, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarele nr. 5421/P/2003 şi nr. 5509/P/2003.

Or, deciziile pronunţate asupra recursurilor nu sunt enumerate între hotărârile care pot fi atacate cu recurs potrivit art. 385¹ C. proc. pen.

Totodată, prin art. 24 din Legea nr. 56/1993, republicată, în care este reglementată competenţa Completului de 9 judecători, se prevede că acest complet „judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanţă de secţiile Curţii Supreme de Justiţie şi recursul în anulare în cauzele în care secţiile Curţii au pronunţat sentinţe rămase definitive în soluţionarea recursurilor ordinare".

Rezultă, astfel, că decizia la care se referă recursul declarat de inculpat nu face parte dintre hotărârile supuse acestei căi de atac în conformitate cu dispoziţiile procedurale în vigoare, încât se impune a se constata că acest recurs este inadmisibil.

Susţinerea formulată în sensul că recursul ar fi admisibil pe motiv că se întemeiază pe dispoziţiile art. 140³ C. proc. pen., pe prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţia României, precum şi pe reglementarea dată prin art. 5 parag. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, nu este fondată.

În adevăr, prin art. 140³ C. proc. pen. este reglementată posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, precum şi a încheierii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea arestării preventive, iar nu şi a deciziei prin care se soluţionează recursul, chiar dacă acesta se referă şi la măsura arestării preventive luate în cauză.

Tot astfel, dispoziţiile cu caracter general de la art. 23 alin. (4) din Constituţia României, prevăzând posibilitatea arestatului de a se plânge judecătorului asupra legalităţii mandatului, obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra plângerii prin hotărâre motivată, precum şi necesitatea aprobării prelungirii arestării numai de către instanţa de judecată, nu conţin nici o referire care să impună existenţa unei căi de atac împotriva soluţiei ce se pronunţă în recurs cu privire la măsura arestării preventive.

De asemenea, nici reglementarea de la art. 5 parag. 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, potrivit căreia „orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale", nu justifică susţinerea că decizia în discuţie ar fi susceptibilă de a fi supusă recursului cât timp aceasta este pronunţată tocmai ca urmare a exercitării unei atari căi de atac.

Nici susţinerea formulată în sensul că decizia atacată ar avea doar caracterul unei încheieri, pronunţate cu privire la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat, nu este fondată deoarece decizia nu poate avea un astfel de caracter câtă vreme, aşa cum s-a mai subliniat, măsura respectivă a fost prelungită pe timp determinat de instanţa competentă, iar Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a dispus în această privinţă numai ca urmare a admiterii căii de atac a recursului, exercitată de procuror în strictă conformitate cu prevederile legii.

Aşa fiind, faţă de vădita inadmisibilitate a recursului declarat de inculpat, urmează ca această cale de atac să fie respinsă în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 1 lit. a) C. proc. pen., constatându-se, totodată, că examinarea celorlalte critici formulate cu privire la legalitatea şi temeinicia deciziei atacate a devenit, astfel, inutilă.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul I.I. împotriva deciziei nr. 3415 din 1 august 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 5 august 2003.