R O M Â N I A

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

 

 

Decizia nr. 112/2003

Dosar nr. 135/2003

 

 

Şedinţa de la 31 iulie 2003, în Camera de consiliu

 

 

Asupra recursurilor de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 20 martie 2003, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,  secţia de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog, au fost trimişi în judecată, între alţii, următorii inculpaţi:

- L.M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 31 alin. (2) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., de art. 31 alin. (2) raportat la art. 297, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., şi de art. 31 alin. (2) raportat la art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- D.N. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (1), (2) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de art. 297, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

- B.E.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., de participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 raportat la art. 248¹, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Prahova, la data de 21 martie 2003, fiind ulterior strămutată la Tribunalul Bacău, unde a fost primită la data de 16 mai 2003.

Inculpatul L.M. a fost arestat preventiv la data de 24 ianuarie 2003, iar inculpatul D.N. este arestat preventiv de la data de 24 februarie 2003.

Pentru aceşti doi inculpaţi, măsura arestării preventive a fost prelungită, succesiv, până la 30 iulie 2003.

Faţă de inculpata B.E.M. s-a luat măsura arestării preventive în lipsă, aceasta aflându-se în străinătate.

La termenul din 21 iulie 2003, judecându-se, la Curtea de Apel Bacău, secţia penală, două cereri de recuzare formulate de inculpaţii L.M. şi B.E.M., această inculpată a formulat, prin apărătorul său, cerere de recuzare a întregii Curţi de Apel Bacău.

Ulterior, inculpaţii L.M. şi D.N. au formulat, mai întâi, cereri de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului Bacău, iar ulterior au formulat cereri de recuzare şi a întregii Curţi de Apel Bacău.

Ca urmare, prin încheierile din 21 iulie 2003 şi din 25 iulie 2003, Curtea de Apel Bacău, secţia penală, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia la Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, pentru soluţionarea cererilor de recuzare a tuturor judecătorilor acelei curţi.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin încheierea nr. 78 din 29 iulie 2003, a prelungit măsura arestării preventive faţă de inculpaţii L.M. şi D.N. cu încă 30 de zile, pentru fiecare, până la 30 august 2003 inclusiv, a respins cererile de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bacău, formulate de inculpaţii L.M., D.N. şi B.E.M. în dosarele nr. 2992/2003 şi nr. 3115/2003 ale acelei instanţe, şi a trimis cauza la Curtea de Apel Bacău, în vederea soluţionării cererilor de recuzare formulate de inculpaţi cu privire la toţi judecătorii Tribunalului Bacău.

Totodată, făcându-se aplicarea art. 723, cu referire la art. 108¹ pct. 1 lit. b) C. proc. civ., s-a dispus amendarea inculpaţilor L.M. şi D.N. cu câte 5 milioane lei.

S-a motivat că susţinerile formulate generic, prin cererile de recuzare, în sensul că toţi judecătorii Curţii de Apel Bacău şi-ar fi exprimat anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză, sunt lipsite de orice suport probator. S-a mai relevat că lipsa de temeinicie a acestor susţineri mai rezultă şi din împrejurarea că numai o parte dintre judecătorii acelei curţi s-au pronunţat cu privire la cereri formulate de inculpaţi în cauză.

De asemenea, s-a motivat că, în raport cu dispoziţiile art. 52 alin. (5¹) C. proc. pen., se impune prelungirea cu încă 30 zile a măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii L.M. şi D.N., ţinându-se seama că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. modificat prin Legea nr. 281/2003.

Învederându-se că din examinarea actelor dosarului rezultă că inculpaţii L.M. şi D.N. au folosit abuziv dreptul de a recuza instanţa de fond şi pe aceea ierarhic superioară, deoarece cererile repetate pe care le-au formulat nu îndeplinesc în mod vădit condiţiile pentru a fi exercitate în raport cu dispoziţiile legale procedurale şi sunt de natură a obstrucţiona înfăptuirea actului de justiţie, s-a ajuns la concluzia că se impune să le fie aplicată câte o amendă, în temeiul art. 723 cu referire la art. 108¹ pct. 1 lit. b) C. proc. civ., aplicabile şi în materie penală potrivit art. 721 din acelaşi cod.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs toţi inculpaţii.

Prin motivele de casare invocate de inculpatul L.M. se susţine că încheierea atacată este lovită de nulitate absolută deoarece au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la publicitatea şedinţei de judecată cu privire la discutarea prelungirii măsurii arestării preventive şi la prezenţa în instanţă a inculpatului arestat.

S-a mai susţinut că prelungirea arestării preventive este nemotivată şi nelegală, fiind dispusă fără să se ţină seama de modificarea Legii de graţiere nr. 543/2002, precum şi de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003. Sub acest aspect, s-a relevat că inculpatul L.M. se află în stare de arest preventiv în baza mandatului de arestare nr. 6 din 24 ianuarie 2003, emis pentru infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 297 C. pen., în privinţa căreia pedeapsa ce s-ar putea aplica ar fi graţiabilă în întregime, precum şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 290 C. pen., în cazul căreia pedeapsa aplicabilă nu ar putea depăşi 2 ani închisoare, astfel că în mod greşit s-a dispus arestarea inculpatului în temeiul art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., prin care se cere ca pedeapsa închisorii să fie mai mare de 4 ani şi să existe probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

În legătură cu temeiul prelungirii arestării preventive, s-a învederat că este lipsit de relevanţă faptul că inculpatul a fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cât timp măsura arestării preventive, luată pentru această infracţiune, a fost revocată prin încheierea din 29 aprilie 2002 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă, aşa încât nici această infracţiune nu poate constitui temei al prelungirii măsurii arestării preventive.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de recuzare, s-a susţinut că această soluţie contravine legii deoarece a fost adoptată fără să se ţină seama că o parte dintre ceilalţi inculpaţi din dosar au influenţă în municipiul Bacău, iar judecătorii Tribunalului Bacău şi ai Curţii de Apel Bacău şi-au exprimat dinainte părerea, asupra soluţiei ce ar putea fi dată în cauză, prin felul cum au condus dezbaterile sau prin considerentele încheierilor pronunţate.

În fine, s-a susţinut că prin aplicarea amenzii civile s-au încălcat prevederile art. 723 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu s-a ţinut seama că nu s-a dovedit că inculpatul a exercitat cu rea-credinţă dreptul procesual de a face cereri de recuzare şi nici că s-au produs pagube.

Prin motivele de casare formulate de inculpatul D.N. s-a susţinut că încheierea atacată este lovită de nulitate absolută deoarece s-a examinat problema prelungirii arestării preventive în camera de consiliu şi fără să fie adus în faţa instanţei, deşi judecata trebuia să aibă loc în şedinţă publică şi în prezenţa inculpatului arestat.

S-a mai susţinut că dispoziţia de prelungire a măsurii arestării preventive, dată în baza art. 52 alin. (5¹) C. proc. pen., este contrară legii deoarece nu s-a observat că există autoritate de lucru judecat în această privinţă, în sensul că inculpatul a fost arestat legal numai până la 30 iulie 2003, conform deciziei nr. 524 din 21 iunie 2003 a Curţii de Apel Bacău.

S-a relevat că prelungirea arestării preventive a fost dispusă cu încălcarea prevederilor art. 160^c, cu referire la art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., deoarece nu există probe certe care să indice care ar fi pericolul concret pentru ordinea publică dacă inculpatul ar fi lăsat în libertate.

În ceea ce priveşte cererea de recuzare, s-a susţinut că aceasta a fost respinsă fără să se ţină seama că, prin atitudinea manifestată în cursul dezbaterilor, judecătorii Tribunalului Bacău şi ai Curţii de Apel Bacău şi-au exprimat dinainte părerea cu privire la soluţia ce s-ar putea da în cauză, devenind astfel incompatibili.

De asemenea, s-a învederat că aplicarea amenzii civile nu se justifică, deoarece recurgerea la posibilitatea de a formula cerere de recuzare nu poate fi echivalată cu exercitarea cu rea-credinţă a unui drept procesual.

Pentru inculpata B.E.M. s-a susţinut, în esenţă, că încheierea atacată cu recurs este lovită de nulitate absolută, impunându-se să fie casată şi să se dispună admiterea cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Curţii de Apel Bacău pe motiv că, prin atitudinea manifestată în timpul dezbaterilor, s-au antepronunţat asupra cauzei. Examinându-se încheierea atacată în raport cu excepţia invocată de procuror şi cu criticile formulate de inculpaţi prin motivele de casare, se constată următoarele:

- Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursurilor referitor la prelungirea măsurii arestării preventive:

Este adevărat că, aşa cum s-a susţinut de procuror, în cadrul excepţiei invocate, prin art. 300¹ alin. (2) C. proc. pen. se prevede că, în cazul în care instanţa constată că este justificată o nouă prelungire a arestării şi dispune prelungirea acesteia, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 159 alin. (3), (4), (5), (7) şi (11) din acelaşi cod, fără să se facă referire şi la aplicabilitatea alin. (8) din acest articol, prin care este prevăzută posibilitatea atacării cu recurs a încheierii.

Această reglementare se referă însă, aşa cum se prevede prin alin. (1) al art. 300¹ C. proc. pen., la procedura obişnuită de verificare din oficiu a regularităţii luării sau, după caz, a prelungirii arestării preventive, în termen de 48 de ore de la înregistrarea la instanţă a dosarului în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest.

Pentru cauzele în care instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare are îndatorirea, prevăzută în art. 52 alin. (5¹) C. proc. pen., de a dispune cu privire la arestarea preventivă, este reglementată în mod expres posibilitatea atacării încheierii cu recurs.

Astfel, în alin. (7) al art. 52 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 281/2003, se prevede c㠄încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 48 de ore din momentul pronunţării, şi dosarul se înaintează, de îndată, instanţei de recurs".

Or, nu s-ar putea considera ca soluţia de respingere a recuzării să fie supusă recursului, în temeiul acestui text de lege, iar dispoziţia din aceeaşi încheiere referitoare la prelungirea arestării preventive să nu fie susceptibilă de a fi atacată cu recurs, pe motiv că ar fi aplicabile prevederile art. 300¹ alin. (2) C. proc. pen.

Cât timp dispoziţiile art. 300¹ C. proc. pen. nu se referă la cauzele ce privesc recuzarea, iar prin alin. (7) al art. 52 C. proc. pen. se prevede posibilitatea atacării cu recurs a încheierii prin care s-a respins recuzarea, se impune să se considere că această cale de atac priveşte şi soluţia dată cu privire la arestarea preventivă, neexistând nici un temei pentru ca o atare parte din încheiere să nu fie susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Aşa fiind, urmează ca această excepţie să fie respinsă.

- Cu privire la invocarea nulităţii absolute a încheierii atacate cu recurs:

Sub acest aspect, este de observat că, în cauză, cererea care a atras competenţa Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, este aceea de recuzare a întregii Curţi de Apel Bacău. Or, din dispoziţiile art. 52 şi urm. C. proc. pen. rezultă că recuzarea judecătorului sau a întregii instanţe se judecă numai în şedinţă secretă.

Aşa fiind şi cum, în raport cu prevederile art. 52 alin. (5¹) C. proc. pen., examinarea problemei prelungirii arestării preventive are caracter accesoriu, se constată că în mod corect s-a procedat la soluţionarea acestei chestiuni, cu ocazia judecării cererii principale, de recuzare.

Ca urmare, din moment ce pentru întreaga desfăşurare a şedinţei de soluţionare a cererii de recuzare, inclusiv pentru chestiunea accesorie a examinării stării de arest, sunt aplicabile dispoziţiile procedurale referitoare la judecarea recuzării, iar aceste dispoziţii au fost respectate şi cei doi inculpaţi arestaţi au fost citaţi la locul de deţinere, este evident că încheierea atacată nu este lovită de nulitate absolută, cum se pretinde prin motivul invocat.

- Cu privire la temeiurile prelungirii arestării preventive:

Aşa cum s-a arătat prin considerentele încheierii, prelungind măsura arestării preventive faţă de inculpaţii L.M. şi D.N., instanţa investită cu soluţionarea cererii de recuzare s-a conformat dispoziţiilor art. 52 alin. (5¹) C. proc. pen., potrivit cărora „în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv, când se recuză întreaga instanţă, instanţa ierarhic superioară competentă să soluţioneze cererea de recuzare, înainte de a se pronunţa asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condiţiile prevăzute de lege".

Examinându-se sub acest aspect încheierea atacată, se constată că au fost avute în vedere condiţiile şi temeiurile prevăzute în art. 143 şi art. 148 C. proc. pen. referitoare la măsura arestării preventive, iar prelungirea acesteia cu încă 30 de zile, faţă de inculpaţii sus-menţionaţi, s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legii.

Sublinierea, prin considerentele încheierii, a împrejurărilor rezultate din materialul probator, cu privire la ansamblul faptelor pentru care cei doi inculpaţi au fost trimişi în judecată, relevă pericolul concret vădit pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea lor în libertate, astfel că, sub acest aspect, condiţia înscrisă în art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., în baza căruia s-a prelungit arestarea, este pe deplin evidenţiată.

Rezultă, deci, că nici una din criticile formulate în această privinţă, prin motivele de casare invocate de inculpaţii L.M. şi D.N., nu este fondată.

- Cu privire la temeiurile respingerii cererii de recuzare:

Sub acest aspect, este de observat că prin art. 52 alin. (5) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, se prevede c㠄abţinerea sau recuzarea care priveşte întreaga instanţă trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător". Or, aşa cum s-a relevat prin considerentele încheierii, atât inculpata B.E.M., cât şi inculpaţii L.M. şi D.N. au susţinut că toţi judecătorii Curţii de Apel Bacău şi-ar fi exprimat dinainte părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză, fără să indice nici un element de concretizare a acestei susţineri şi fără să se întemeieze pe vreun suport probator.

Este relevant faptul că, aşa cum se menţionează în considerentele deciziei, judecătorii Curţii de Apel Bacău nici nu au avut posibilitate să cunoască împrejurările cauzei înainte de a examina cererile de recuzare formulate de inculpaţi şi nici nu s-a pretins că toţi judecătorii acelei instanţe ar fi fost implicaţi în soluţionarea acelor cereri.

Aşa fiind, în mod justificat s-a ajuns la concluzia că nici una din cele 3 cereri de recuzare a întregii Curţi de Apel Bacău nu îndeplineşte cerinţele exprese înscrise în art. 46-49 C. proc. pen., încât criticile aduse de inculpaţi soluţiei de respingere a cererilor de recuzare sunt total nefondate.

- Cu privire la temeiurile dispoziţiei de amendare a inculpaţilor L.M. şi D.N.:

În această privinţă, actele dosarului confirmă neîndoielnica folosire, repetată, de către inculpaţii L.M. şi D.N., a dreptului de a formula cereri de recuzare a judecătorilor de la instanţa unde cauza se judecă în fond, precum şi a celor de la instanţa ierarhic superioară.

Formularea cu vădită lipsă de temei a unor astfel de cereri, a căror soluţionare a fost de natură a duce la tergiversarea judecării cauzei şi, implicit, la obstrucţionarea înfăptuirii actului de justiţie, ca urmare a împiedicării instanţei de fond de a administra probele, impune concluzia că în mod corect s-a stabilit prin încheiere că inculpaţii menţionaţi au exercitat cu rea-credinţă dreptul de a formula cereri de recuzare.

În atare situaţie, se constată că amenda de câte 5 milioane lei a fost aplicată celor doi inculpaţi cu respectarea dispoziţiilor art. 723, cu referire la art. 108¹ pct. 1 lit. b) C. proc. civ., iar criticile aduse, în această privinţă, încheierii, sunt nefondate.

În consecinţă, fiind nefondate motivele de casare invocate şi cum alte motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se respinge recursurile declarate de inculpaţi şi a-i obliga să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

 

 

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

 

 

Respinge recursurile declarate de inculpaţii L.M., D.N. şi B.E.M. împotriva încheierii nr. 78 din 29 iulie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

Obligă pe inculpaţi să plătească statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 31 iulie 2003.