Apel către candidaţii la preşedinţie: Stimaţi candidaţi, scutiţi-mă! Nu mă interesează ce cotă de TVA veţi susţine, câte locuri de muncă veţi crea, ce pensii promiteţi sau în ce mod veţi scoate ţara din criză. Vreau, în schimb, să ştiu ce muzică ascultaţi, ce vă place să mâncaţi, sau ce părere aveţi despre d-al'de Sarkozy, Merkel, Berlusconi. Deşi nu par indicii serioase ale intenţiilor şi comportamentului unui viitor preşedinte, aceste lucruri sunt mult mai relevante decât faimoasele voastre planuri economice, sociale sau mai-ştiu-eu-cum. Deja, toată lumea ştie că preşedintele desemnează Primul Ministru, conduce CSAT, se plimbă în străinătate la întruniri plicticoase şi cam atât. Aşa că nu mai are rost să ne promiteţi salarii, pensii, justiţie, verzi şi uscate, lucruri pe care nu veţi putea, sub actuala Constituţie, să ni le oferiţi niciodată.

Un editorial de Răzvan PETRE

Sunt ţări, pe mapamond, în care populaţia votează Primul Ministru. Sunt ţări în care candidaţii la această funcţie fac campanie pentru a asigura victoria partidului lor (şi, implicit, funcţia pentru care se agită). Mai sunt şi ţări în care oamenii aleg un preşedinte cu largi prerogative constituţionale, ce îi permit să se substituie în rolul de Prim Ministru, sau să decidă direcţiile prioritare ale puterii executive. Sub regimul constituţional românesc, preşedintele este o struţocămilă, fiind condamnat la o paşnică pensionare la Cotroceni, punctată de ieşiri în luminile rampei de la Afacerile Externe, dar şi de scurte momente în care el deţine puterea absolută de a desemna Primul Ministru.
Aşadar, în marea majoritate a deciziilor politice care ţin de guvernarea ţării, preşedintele nu are nici un cuvânt de spus. Mă rog, el poate să îşi spună cuvântul, dar nu e nimeni obligat să ţină seama de declaraţiile preşedintelui. În plus, Constituţia adoptată în 2003 modifică mandatul preşedintelui şi separă alegerea lui de alegerea Parlamentului. Până acum cinci ani, Preşedintele avea o scuză când promitea minunate prefaceri economice, pentru că alegerea lui coincidea, în mare, cu desemnarea partidului său ca învingător în Legislativ. În condiţiile actuale, preşedintele ales trebuie să conlucreze că un Guvern existent, sau, cel puţin, cu un Parlament al cărui mandat expiră abia peste trei ani. Deci toate promisiunile noului şef de stat pot fi realizate, doar în măsura în care Guvernul şi, mai ales, Parlamentul, sunt de acord cu ele. Ceea ce, în actualul context politic, cu trei partide incapabile să îşi asigure singure o majoritate, e imposibil.
Practic, pentru ca viitorul preşedinte să poată să realizeze o fărâmă din tot ce ne promite astăzi, el va trebui să ţină în mână frâiele Guvernului. Să dicteze deciziile Guvernului, direct, sau prin intermediul pârghiilor din partidul pe care îl va conduce, în continuare, în mod neoficial. Va trebui să decidă ce legi vor fi iniţiate şi susţinute de Executiv, ce măsuri sociale ar trebui luate şi ce reforme economice ar trebui să fie promovate. Ar trebui să se amestece în treburile celorlalte puteri şi să îşi depăşească atribuţiile, în mod deliberat şi consecvent. Altfel spus, va trebui să facă toate acele lucruri pentru care Băsescu a fost acuzat de tendinţe dictatoriale.