„Calificat la locul de muncă” era o frază la modă pe vremea când eram copil. Nu mai ţin minte dacă avea în acele vremuri vreo conotaţie peiorativă, cert este, însă, că încă de pe atunci cei care se înscriau în această categorie erau mai prost cotaţi (şi remuneraţi) decât opusul lor – băieţii cu diplome. Pe parcurs, patalamaua a devenit, din lux – o necesitate. Fără „hârtie” nu mai poţi fi angajat legal, pentru că legea nu permite şi pentru că sancţiunile sunt dure. Şi aşa, şcolile patriei s-au trasnformat în fabrici de diplome...

Un editorial de Răzvan PETRE

Treaba mergea şnur. Noi ne facem că predăm, ei se fac că învaţă, la sfârşit le dăm o diplomă, iar pe urma lor vine altă generaţie. Ca în bancul cu Zăroni, care, din elanul lui egalitarist, se oferea să-i obţină o diplomă universitară până şi calului de birjă care îl ducea seara acasă, Sistemul şi-a propus să nu lase picior de român fără hârtie de studii. Tragicomedia a atins proporţii epice în momentul în care 90% din admiterile la facultate au început să se facă numai pe baza diplomelor obţinute anterior. Foaia matricolă şi diploma de bacalaureat au luat locul interviului şi examinării scrise, circuitul hârtiilor fiind astfel complet. Luaţi prin surprindere de ritmul prefacerilor de pe piaţa muncii, sute de mii de oameni cu meserie şi cu experienţă au început să alerge disperaţi după diplomele care le erau necesare pentru a-şi păstra locul de muncă, sau pentru a putea promova. Îmi aduc aminte şi acum de petrochimistul de 50 de ani, umilit inutil de profesoara misandră, şi care abia a promovat examenul, deşi, spre deosebire de mine şi de colegii mei, mânca chimie pe pâine, zi de zi, la Petromidia. Sau de meteorologul amârât care a trebuit să asculte patru ani de zile cursuri imbecile despre topografie şi recunoaşterea din avion a muşuroaielor de cârtiţă. Nu a contat că în toţi aceşti ani nu a învăţat nimic în plus, care să-i servească în meseria sa – tot ce a contat a fost diploma obţinută la final, care îi dădea (dar nu îi garanta!) ocazia de a promova, de la cititul termometrelor din vârful unui deal uitat de lume, într-un birou, la oraş.
În ziua de azi, instalatorii trebuie să aibă cursuri de dat la şaibă, barmanii trebuie să aibă diplomă de pus gheaţă în pahar, iar secretarele pot fi angajate numai dacă au absolvit studii superioare de birotică, ce includ cursuri de drept civil şi comercial. Din păcate, la birotică nu se fac (deocamdată) cursuri de răspuns politicos la telefon, sau de servit corect cafeaua la filtru. Dar să nu ne pierdem speranţa!
Partea bună a acestei prefaceri socio-economice este că avem o grămadă de oameni cu forme legale, cu diplome care sunt recunoscute, multe dintre ele, chiar şi în străinătate. Partea mai puţin bună este că, de când patalamaua a devenit scopul final al studiilor, ea a ajuns să ţină locul cunoştinţelor practice. Nu e de mirare că judecătorii iau de cele mai multe ori decizii aberante, că majoritatea arhitecţilor proiectează cuburi cu acoperiş, sau că acele companii care se bucură de succes preferă cursurile intensive de calificare a personalului existent, în locul angajării unor oameni cu diplome savante. Şi nici nu e de mirare că se procedează astfel. Eu însumi, când am nevoie de un instalator, prefer ca acesta să fie unul care ştie să schimbe rapid şi ieftin un robinet sau o ţeavă, nu un absolvent cu diplomă, care să ştie să citească corect instrucţiunile de folosire a ciocanului...