Prăbuşirea Guvernului Ungureanu a fost cauzată de numărul mare de dezertări din PD-L. Sigur, a contat şi votul deputaţilor de la Minorităţi, şi „alunecarea” parlamentarilor din UNPR, înspre partidul-mamă din care plecareseră. Acestea nu s-ar fi întâmplat, dacă PD-L nu ar fi fost părăsit de prea mulţi din oamenii săi de bază. Dar câţi dintre aceştia erau, cu adevărat, „oameni de bază”?
Legislaţia prevede măsuri stricte împotriva migraţiei politice. Fiind făcută de parlamentari, legea în cauză îi vizează pe aleşii locali, deputaţii şi senatorii fiind (previzibil) deasupra ei. În acest fel, cei ce au elaborat-o şi au adoptat-o au bifat două obiective: Pe de o parte, şi-au asigurat loc de manevră, în caz că vor să schimbe macazul. Pe de altă parte, au creat condiţiile fabricării de noi majorităţi, opuse dorinţei exprimate de alegători (care au ales atât persoana, cât şi partidul pe care acea persoană îl reprezintă). Cum ar veni – un fel de lubrifiant pentru democaraţie, atunci când ea se înţepeneşte din cauza indeciziei electoratului. Efectul advers al acestei portiţe a fost acela că, eliminând măsurile coercitive împotriva dezertorilor, a instituţionalizat „liber-schimbismul”.

Un editorial de Razvan PETRE

Drumul spre iad e pavat cu intenţii bune, transpuse în legi proaste. Cel mai potrivit exemplu „de sezon” este aşa-numita Lege a Picnicului – un act inutil şi idealist, care are toate şansele să eşueze lamentabil. Promovată în grabă, de parcă ardeau parcurile şi pădurile patriei, ea a fost salutată cu surle şi trâmbiţe de organizaţiile de mediu. Cu toate acestea, legea e rigidă şi inaplicabilă şi pare mai degrabă a fi opera unui birocrat obtuz, decât fructul muncii unor ONG-işti capabili.
Legea e scurtă şi cuprinzătoare – nimeni nu mai are voie să facă picnic (o noţiune generală pentru tot ce implică aer liber, mâncare şi/sau băutură) decât în locurile special amenajate. Aici ne dăm cu capul de prima problemă, pentru că, în România, locurile amenajate pentru această activitate pot fi numărate pe degetele de la o mână, în fiecare judeţ. Mai mult, pentru că legea prevede amenzi monstruoase pentru autorităţile care nu întreţin şi igienizează permanent locurile de picnic, primăriile se vor feri să desemneze asemenea zone, sau chiar vor închide unele deja existente.

Un editorial de Razvan PETRE

În ianuarie-februarie, o manifestaţie eterogenă, dar persistentă, de 500-1.000 de inşi strânşi din motive diverse în Piaţa Universităţii, a dus la căderea Guvernului Boc. Deunăzi, o dezbatere de-abia începută, pe teme de ecologie/politică, a determinat pe gigantul afacerilor cu petrol – Chevron – să-şi îngheţe operaţiunile pentru un an. Întrebare: De când e posibil ca cei puţini să zădărnicească planurile celor puternici?
Gazele de şist erau, în urmă cu un an, un subiect SF. Despre ele se ştia puţin şi se vorbea şi mai puţin. România avea un potenţial mai degrabă teoretic de a deţine astfel de rezerve. În vara anului trecut, nu se anunţase nicio companie petrolieră multinaţională interesată să vină să foreze în România. De altfel, nici măcar autorităţile de la Bucureşti nu ştiau dacă şisturile din subsolul patriei poartă gaze, sau dacă acestea sunt exploatabile.
Acum, brusc, subiectul e la modă. Publicul nici nu a fost anunţat dacă avem sau nu gaze, dacă ele sunt exploatabile, dacă rentează economic, sau alte asemenea. În schimb, Chevron s-a proprtit deja cu ţeava-n glia din Vaslui, ori în buza falezei din Vama veche. În acelaşi timp, în mass media ne sunt servite zilnic poveşti mai mult sau mai puţin adevărate despre cum gazele de şist ne-ar putea scăpa de ruşi, sau despre cum exploatarea lor ar aduce poluare, cutremure şi deşertificare (?!?).

Un editorial de Razvan PETRE

Fază simpatică în urmă cu vreo două luni: Coloană prezidenţială în drum spre Predeal, cu girofarele pornite şi cu maşina lui Victor Ponta în coadă. „Coincidenţă!” zice liderul PSD. „Mergeam la Braşov şi nu am putut depăşi coloana...” La acelaşi capitol mai merită menţionat faptul că Victor Ponta a mers în Parlament să promită sprijinul său (condiţionat) pentru noul guvern, la doar o zi după publicarea unui articol în care treceam în revistă posibilităţile ca un partid din USL să facă o alianţă cu „duşmanul” PD-L.
La Prezidenţialele precedente am avut o dezamăgire. Am fost surprins de transformarea lui Crin Antonescu, pe care îl ştiam a avea un discurs elevat, elaborat. Pe semne, dus fiind pe sus, de aripi invizibile, către mandate succesive de parlamentar, Antonescu nu avea experienţa unei competiţii autentice. Pus în faţa primelor alegeri în care ar fi trebuit să lupte pentru poziţia pe care o viza, el a abandonat acel discurs elevat, în dauna patentatei limbi de lemn, pigmentată bine cu demagogie şi accente isterice. Odată ieşit din cursă, Crin a revenit la repertoriul oratoric cu care ne obişnuise. Dar nu pentru multă vreme.

Un editorial de Razvan PETRE

Anul de graţie 2004. PUR-ul lui Dan Voiculescu iese de la guvernare. Negociază cuplarea la Alianţa D.A., dar primeşte prea puţine locuri eligibile şi se întoarce în coaliţia cu PSD. Vin alegerile parlamentare, iar PSD+PUR câştigă. Prezidenţialele sunt tranşate de câteva mii de voturi, iar Băsescu aruncă bomba, desemnându-l premier pe Tăriceanu, deşi Alianţa pierduse alegerile. Sucindu-se spectaculos, PUR îşi lasă baltă aliaţii din PSD (împreună cu care câştigase parlamentarele) şi, laolaltă cu UDMR, aduc lui Tăriceanu o majoritate pe care nimeni nu o întrevedea, în urmă cu câteva săptămâni. Întrebare: Istoria se poate repeta?

Un editorial de Răzvan PETRE

Blogul Universităţii

Contrar aşteptărilor chiar şi celor mai înfocaţi adversari ai regimului Băsescu-Boc, protestele din Piaţa Universităţii au ţinut mai bine de două săptămâni. Misterul acestei longevităţi – fără precedent în istoria protestelor din ultimii 10 ani – este acela că fenomenul şi-a schimbat pe parcurs scopul şi modul de exprimare. Din manifestaţie de susţinere a lui Raed Arafat, s-a transformat rapid în mişcare anti-Băsescu, apoi în afiş pentru mica publicitate. La cele mai recente proteste, majoritatea pancardelor vorbeau de problemele personale, individuale, ale celor care care le cărau în spinare. Televiziunile venite să suprindă, pe canalul audio, refrenul „Jos Băsescu!”, au prins – pe video – pancardele demonstranţilor, purtând diferite mesaje despre probleme mari şi mici, nemulţumiri personale şi idei trăznite, care şi-au găsit, în premieră, un canal de exprimare naţional.

Un editorial de Razvan PETRE

În urmă cu puţin timp, preşedintele Băsescu a intrat în polemică cu medicul Arafat. Mai departe, ştim cu toţii ce s-a întâmplat. Arafat a demisionat, apoi s-a întors, Legea Sănătăţii a murit, apoi a fost reînviată, iar mii de oameni au ieşit în stradă pentru a-şi striga nemulţumirile şi frustrările, şi pentru a cere demisia preşedintelui. Pe toată perioada protestelor, Băsescu s-a dat la fund, a evitat apariţiile şi comentariile publice.
În urmă cu ceva mai mult timp, s-a consumat un alt episod, care l-a avut în prim-plan pe Sebastian Bodu, pe vremea aceea şef al ANAF. Totul a început cu o anchetă de presă, care o viza pe şefa finanţelor de la Giurgiu, care ar fi avizat pozitiv o serie de returnări ilegale de TVA. Ziarul în care a fost publicată ancheta – un cotidian central de largă circulaţie şi influenţă – tuna şi fulgera împotriva lui Sebastian Bodu, care, la rându-i, avizase pozitiv premierea respectivei directoare, pentru rezultate bune în câmpul muncii...

Un editorial de Razvan PETRE

România. 2011. Delta Dunării. Ape liniştite, vreme bună. Şi, din o sută în o sută de metri, câte un caras mort şi umflat, ce curgea la vale. Viitura de caraşi a început într-o zi de joi. Fenomenul neobişnuit a luat prin surprindere şi păsările oportuniste, ca pescăruşii, care nu scapă asemenea „ospăţuri promoţionale”. În schimb, a trezit interesul pescarilor, care au stat ca pe ace, până la aflarea sursei viiturii de peşti morţi.
Prima supoziţie a fost legată de braconaj. La pescuitul cu curent electric, sau cu substanţe toxice (cum ar fi gazul de butelie), unii peşti – mai ales cei de talie mai mică – sunt ucişi. Pe lângă electrificarea, sau toxifierea apei, braconierul mai trebuie şi să localizeze peştii ce ies la suprafaţă cu burta în sus. Iar, cum braconierii sunt şi ei oameni, mai au şi ei scăpări, mai ales când infracţiunea lor se petrece noaptea. Ipoteza peştilor braconaţi a picat spre după amiază, când viitura de peşti morţi a continuat. Pescarii au avansat alte teorii – o defecţiune la cherhana, care ar fi dus la stricarea mărfii, o boală, sau o deversare de substanţe poluante. Cel mai interesant era că peştii erau toţi cam de aceleaşi dimensiuni. Toţi caraşi, în limita a 500 de grame – 1 kilogram.

Un editorial de Razvan PETRE

Ceauşescu avea un clişeu. Pentru toate relele atribuite manifestanţilor din decembrie 1989, el dădea vina pe „agenturili străine”. Izolat de realitate, din cauza lingăilor care îi spuneau că poporul îl iubeşte ca pe un zeu, şi izolat de limba română, din cauza limbajului de lemn al cuvântărilor solemne, Nea Nicu dădea vina pe forţele externe, care întorceau oamenii simpli împotriva Sistemului. Absconse şi abstracte, malefice, omnipotente şi omniprezente, acestea conspirau pentru a da peste cap orânduirea socialistă. Gloria „angenturilor” a apus repede. Locul lor, pe postul de Bau-Bau oficial, a fost luat de „terorişti” şi de „Securitate”. Aşa cum s-a văzut ulterior, aceste branduri au fost mult mai puternice şi mai durabile.

Un editorial de Razvan PETRE

Într-unul din filmele clasice ale lui Louis de Funes, personajul interpretat de acesta – un reputat gastronom – se confruntă cu patronul unui lanţ de cantine. Adversarul gastronomului vine pe piaţă cu o idee care promite să revoluţioneze piaţa agro-alimentară. Este vorba despre „mâncarea industrială”. Evident, filmul este o comedie, binele – adică mâncarea naturală şi amuzantul Louis de Funes – triumfă, iar ideea „mâncării industriale” e ridiculizată. Din nefericire, viaţa noastră nu este o comedie cu happy-end.
În film, personajul interpretat de Louis de Funes pătrunde în uzina adversarului, în care descoperă o serie de grozăvii – carne de pui fabricată din cauciuc, vin făcut din apă şi vopsea etc. Astfel descoperă că ideile adversarului său nu erau numai revoluţionare, ci şi penibile, iar mâncarea lui – necomestibilă. Morala filmului este că mâncarea nu vine din uzină, ci din fermă, iar vinul – din podgorie. Asta era regula, în filmul lui Louis de Funes şi în anii ’70.

Un editorial de Răzvan PETRE